În spatele „Dumnezeului din sufletul meu” se poate ascunde diavolul din sufletul meu. Nu din comoditate pretindem că nu trebuie să mergem la biserică (sub pretextul că Dumnezeu este în noi), ci de teama că ne-am putea vedea așa cum suntem. Cînd mă întreabă duhovnicul dacă sunt pregătit de spovedanie îi răspund: „cînd am plecat de-acasă eram pregătit, dar acum nu mai sunt pregătit.” De ce? Pentru că în biserică suntem de fiecare dată în Biserică, adică părtași Trupului mistic al lui Hristos și această relație a noastră cu Trupul ca mădulare ale Trupului ne pune într-o stare de atenție care, din cauza păcatelor noastre, dobîndește o dimensiune judecătoare și curățitoare inevitabil dureroasă, chiar dacă este anticipată și însoțită de bucurie și culminează pînă la urmă într-o bucurie inexprimabilă.
Prezența în Biserică este singura prezență veritabilă întrucît este o prezență care mă deschide atît față de Dumnezeu, cît și față de sufletul meu. Doar în această prezență îmi pot descoperi distanța mea față de Dumnezeu și față de mine, doar în calitatea actualizată liturgic de mădular al Trupului pot vedea cine îmi stăpînește cu adevărat inima. Rugăciunea personală de acasă este o prelungire, nu o înlocuire a rugăciunii comune din Biserică. Biserica se roagă nu doar odată cu fiecare credincios care participă la slujbă, ci și cu fiecare credincios care se roagă acasă avînd conștiința că este parte a Trupului Bisericii. [Pasaj adăugat, 19.06.2021: Mai mult: întreaga Biserică, de pe pămînt și din ceruri, se roagă nu doar cu, ci mai ales în fiecare credincios și fiecare credincios se roagă cu și în întreaga Biserică ca organ al ei în măsura în care rugăciunea credinciosului nu este făcută pe cont propriu, ci cu o conștiință sobornicească a unității, a adevărului și a apostolicității Bisericii]. În afara acestei conștiințe, rugăciunea noastră nu este rugăciune. Cînd pretind că nu trebuie să merg la biserică pentru că mă pot ruga la fel de bine și acasă, refuz de fapt să recunosc că m-am înstrăinat de Dumnezeu și că prefer să rămîn absent decît să mă expun unei judecăți care să mă aducă în prezență.
Cînd ucenicii l-au întrebat pe Hristos care este semnul venirii Lui și al sfîrșitului veacului (Matei 24, 3), întrebare pusă și de farisei (sub forma „cînd va veni împărăția lui Dumnezeu”, Luca 17, 20), Hristos descrie o serie de dezastre iminente care o vor anticipa. Toate aceste dezastre au ceva în comun: precum potopul din vremea lui Noe, sau nimicirea Sodomei și Gomorei, ele sunt consecința lepădării oamenilor de Dumnezeu (Luca 17, 25-30, Matei 24, 10-13; 23-24; 37-39).
Am face o mare greșeală să credem că lepădarea de Dumnezeu poate lua doar formele extreme de dezumanizare descrise în episodul Sodomei și Gomorei. În 1 Corinteni 5, Sf. Ap Pavel le reproșează corintenilor o „desfrînare cum nici între neamuri nu se pomenește”; în epistola Sf. Ap. Iuda, în capitolul 4 al epistolei Sf. Ap. Iacov, în primele capitole ale Apocalipsei sunt descrise moduri diferite de lepădare a creștinilor de Dumnezeu. Iar orice om înstrăinat de Dumnezeu este mort. Și orice mort fie putrezește, fie este devorat de animale necrofage precum hiena sau vulturul.
„Căci unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii” este un proverb folosit de Hristos ca o sugestie în descrierea generală a sfîrșitului (Luca 17, 27, Matei 24, 28). Există unele interpretări alegorice destul de forțate ale acestui proverb folosit aici de Domnul. Poate că lucrurile sunt totuși mai simple, iar sensul afirmației este cel imediat. Sfîrșitul este legat de moarte, iar moartea spirituală anunță sau chiar grăbește moartea trupească. Sfîrșitul unui suflet mort, al unui suflet care și-a lăsat credința să se răcească este iminent. „Stîrvul” este sufletul care, pentru că și-a pierdut credința adevărată, a devenit hrana unei credințe necrofage, a devenit hrana unui vultur. De unde știm că hrănim o credință moartă, de unde știm că ne aflăm în preajma sfîrșitului? Pentru că un vultur tocmai se hrănește din noi. Este un vultur credința că pot să mă rog la fel de bine și de-acasă, fără să trebuiască să mai merg la biserică; credința că mersul la biserică face să-mi meargă bine în viață chiar dacă eu pășesc strîmb, este un vultur; credința că Biserica trebuie să fie nu doar în acord cu lumea, ci să fie ca lumea pentru ca lumea să fie deschisă către Biserică, este un vultur; credința că Biserica trebuie să conserve trecutul este un vultur, credința că trebuie să se modernizeze este altul, un vultur este credința că Biserica trebuie să fie de dreapta și altul că Biserica trebuie să fie de stînga.
Iar ierarhii ortodocși nu lasă nici unul din acești vulturi flămînd.