„Există o prejudecată, ieftină dar la modă în mediile intelectualilor minimi moral și esoterici politic, conform căreia «întrebarea deschide si răspunsul închide». Nimic mai fals. Există întrebări care închid si răspunsuri care deschid. Închiderea si deschiderea nu au de a face cu natura enunțului (afirmativ sau interogativ), ci cu adevărul lui.”
Mircea Platon, „Sindromul București” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/06/mircea-platon-sindromul-bucuresti.html)
Atunci cînd drumul contează, nu și destinația, cînd întrebarea contează, nu și răspunsul, mai devreme sau mai tîrziu rămînem și fără destinație, și fără drum, și fără răspuns, și fără întrebare. Cînd sensul căutării stă în căutarea însăși, totul își pierde sensul, iar căutarea nu mai este decît un eufemism pentru rătăcire (am mai abordat tema și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/01/ratacitorii-si-calauzele-lor.html). Doar cei care vor să ne ofere destinațiile și răspunsurile lor se străduiesc să ne facă să vedem în rătăcirea în care ne-au condus o nobilă misiune. În închiderea răspunsurilor noastre s-au deschis răspunsurile lor.
În acest punct ne aflăm astăzi. Pentru a-și acoperi urmele și pentru a spori confuzia, autorii reali ai suprimării conștiinței tacite a sensului profită de dezorientarea noastră spirituală pentru a ne face să credem că inițiativa contestării recursului la religie în spațiul public i-a aparținut în România post-comunistă progresismului secular, nu dreptei neoliberale și neognostice și de fiecare dată creștin-ortodoxă. În realitate, cei care au subminat constant posibilitatea unei reîntemeieri creștine a culturii și vieții românești din 1990 încoace au fost exact intelectualii de dreapta și complicii lor din ierarhia și sistemul universitar ortodox. Ei au înlocuit credința în adevăr cu savoarea credinței (Ortodoxia fiind definită ca „un mod de a fi, un fel de a simţi şi de a te mişca, un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o savoare.” H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227); ei au interpretat încercarea de raportare a sensului omului la un reper revelat ca pe un abuz față de natura inefabilă a credinței (vezi cartea lui Rob Riemen, Noblețea spiritului, a cărei ideea principală este că „nici un muritor nu va putea pretinde vreodată că deține adevărul. Ortodoxia – teistă sau ateistă – devine fundamentalism atunci cînd nu este respectat acest adevăr esențial. Lumea aflată în permanentă schimbare cere permanent noi forme de revelare a adevărului. Un alt cuvînt pentru aceste forme este «cultura»”. Ediția românească a cărții s-a bucurat de prefața exaltată a lui H.-R. Patapievici. Vezi o recenzie revelatoare la https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb?cp=1). În teologia catolică astfel de propuneri liberale sau gnostice de interpretare a adevărului au fost denunțate și combătute de teologi conservatori precum de Lubac, Ratzinger sau Balthasar și de restul teologilor catolici formați în acest spirit; în lumea ortodoxă, în schimb, ideea că dogmele nu sunt decît aproximări temporare ale unui adevăr care nu poate fi decît dincolo de orice fixare a lui prin cuvînt omenesc a devenit o mărturisire de credință în mediul ortodox cultivat – cu o condiție: să-i aparțină unui ortodox. Dacă, în schimb, o afirmație similară este făcută de un userist, ortodocșii își redescoperă reflexele apologetice, dar întotdeauna cu amortizorul fixat în prealabil, ca nu cumva să fie auziți de dl Andrei Pleșu și să fie iarăși certați că s-au lăsat „asfixiați de certitudini tăioase” (https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/crestinism-necrestinesc-1?utm_campaign=adevarul.ro).
Intelectualii de dreapta din România sunt cei care au adus cultura românească în ruină: nici un turn de apărare nu mai este în picioare, nici un zid fără breșă, nici un adevăr fundamental care să nu fie ascuns în umbra unei dileme. Asemenea cruciaților apuseni care au distrus Constantinopolul și au fărîmițat Bizanțul în cursul cruciadei a IV-a, slăbindu-l în fața expansiunii otomane, intelectualii creștini de dreapta din România au subminat și pervertit sensibilitatea creștină ortodoxă, deturnînd înțelegerea ortodoxă și angajînd-o într-un conflict ideologic cu progresismul secular, obligînd-o să asume termeni care îi sunt străini (piața liberă, inițiativă privată, progres economic, drepturile omului) și care o înstrăinează profund în raport cu propria ei tradiție, o tradiție care i-ar fi permis gîndirii ortodoxe să înfrunte în mod adecvat ideologia (inclusiv ideologia de dreapta) pe terenul antropologiei și al viziunii ortodoxe despre lumea creată.
Astăzi lumea românească refuză întrebările ultime pentru că elita de dreapta și clericii ortodocși afiliați ne-au refuzat timp de peste treizeci de ani răspunsurile ultime. Este momentul cel mai dramatic din istoria unei culturi: momentul cînd orice afirmație poate pretinde că reprezintă un adevăr suprem.