Pagini

Oameni și Locuri

marți, 12 octombrie 2021

Cei trei iezi, dintre care nu a mai rămas decît unul: problema discernămîntului

 

„Nu există cauză în care ei să nu se implice, nu există mișcare pe care să n-o îmbrățișeze. Iau totul de-a gata, pe negândite, susținând, totuși, că au cugetat pe îndelete la ceea ce propagă, propovăduiesc, propagandesc.”

Patrick André de Hillerin, „Haita vigilenților” (https://www.catavencii.ro/editorial/haita-vigilentilor/)

 

Pas cu pas, susținătorii vaccinării anticovid s-au transformat în susținătorii vaccinării obligatorii. Mutația merită subliniată, întrucît o astfel de perspectivă ar trebui să pună în discuție în primul rînd discernămîntul susținătorilor vaccinării obligatorii și, implicit, legitimitatea argumentelor morale și religioase invocate de ei în sprijinul acestei măsuri. Întrebarea este următoare: nu avem oare de-a face cu o afectare a unui discernămînt deplin în cazul persoanelor care solicită vaccinarea obligatorie în condițiile unui vaccin încă insuficient testat, cu efecte adverse grave într-o proporție mai mare decît orice alt vaccin, cu o eficacitate tot mai redusă și care fie poate determina apariția unor mutații ale virusului, fie devine tot mai puțin eficient în fața acestor mutații (produse sau nu de administrarea lui)? După cum știm, discernămîntul poate fi afectat nu doar de tulburări mintale grave, de alcoolism sau de oboseală extremă, ci și de emoții puternice. Or, atitudinea majorității susținătorilor vaccinismului exprimă exact același tip de reacție emoțională care a constituit motivația exclusivă a angajamentului anticorupție și anticomunism care i-a determinat să opteze instinctiv și nereflectat pentru soluții care s-au dovedit în scurt timp falimentare, după cum arată pe larg Patrick André de Hillerin într-un text recent (https://www.catavencii.ro/editorial/haita-vigilentilor/).

Pentru susținătorii vaccinului anticovid, după cum s-a putut vedea și din dezbaterea de aseară de pe tvr1 (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25098365-referendum-tvr-sunteti-acord-obligativitatea-certificatului-verde-covid-19-pentru-anumite-categorii-profesionale-livevideo.htm), faptul că trei miliarde din populația globului s-a vaccinat reprezintă un argument în favoarea vaccinului. Dar este acesta un argument rațional sau este mai degrabă fie o manipulare, fie semnul pierderii temporare a lucidității (manifestări suprapuse de altfel într-o anumită măsură)? Peste două miliarde de doze de Coca-Cola sunt consumate zilnic pe glob; este oare acesta un argument în favoarea acestei băuturi, cît timp se ignoră faptul că popularitatea Coca-Cola este posibilă printr-un efort de marketing și publicitate uriaș, care între 2015 și 2020 depășea patru miliarde de dolari anual (anul trecut a fost de 2,77 miliarde https://market.us/statistics/food-and-beverage-companies/coca-cola-company/) ?

În povestea lui Creangă, Lupul nu este un dușman evident, ci un apropiat, este cumătrul Caprei. (Deși faptul presupune o mare greșeală din partea Caprei, această legare a Lupului printr-o rînduială superioară legilor naturii exprimă nădejdea că pînă și o fiară își poate depăși uneori condiția). Cu toate acestea, el nu vine în absența Caprei în calitate de naș; el apare ca mamă, așa cum impostorii se prezintă întotdeauna ca salvatori, drept cei care aduc poporului lapte și miere, uneori sub forma unei idei (comunismul sau, la fel de bine, anticomunismul), alteori sub forma unui produs (vaccinul). Cu toată împotrivirea mezinului (care observă disperat că nu trebuie să deschidem ușa oricui anunță „deschideți ușa că vine mătușa!”), iedul cel mare, susținut de cel mijlociu, îi anulează obiecția prin același argument de autoritate folosit de clasa de mijloc din România sau de simpatizanții stîngii în SUA. Mezinul trebuie să se supună nu pentru că argumentele lui sunt greșite, ci pentru că este mic: „Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap...”, pufnește ironic iedul cel mare. „Capul” este reprezentat astăzi în România exact de cei care, după cum a amintit PAH, „au eșuat lamentabil în alegerile lor, dar n-au eșuat în a reuși să și le impună.” „Coada” sunt toți ceilalți care nu au fost solidari cu alegerile celor care-și revendică autoritatea „Capului”.

Adică nu au eșuat să ni le impună. În România, iezii cei mari i-au deschis ușa lupului de fiecare dată, din 1990 și pînă astăzi (dacă nu cumva încă din 1945 încoace, cum pare să o sugereze cazul lui Mihai Șora). Și de fiecare dată iedul cel mic a fost victima. Mezinul este șantajat astăzi că dacă nu face ca frații săi mai mari, votîndu-l pe Iohannis ori vaccinîndu-se, nu are inimă, nu este frate. Impasul lui este că pentru a rămîne frate cu iezii cei mari, trebuie să se facă frate cu lupul.

Discernămîntul iezilor mai mari a fost afectat doar parțial de foame și mai ales de orgoliu. Vanitatea bolnăvicioasă a „vigilenților” din România, însoțită de manifestări evidente de ură, furie și isterie, constituie suficiente motive pentru a le suspecta validitatea raționamentelor și pentru a sugera, spre binele lor și al societății, plasarea lor spirituală în curatela Bisericii, cu atît mai mult cu cît o parte semnificativă a argumentării lor este constituită de apeluri la caritatea creștină. Este semnificativ în acest sens faptul că nebunii și risipitorii erau plasați sub curatelă în dreptul roman:

 

„Discutăm astfel despre curatela aplicabilă celor consideraţi nebuni şi risipitori, care erau asimilaţi celor dintâi, reglementată încă din vremea legii celor XII table[49]. În epoca lui Iustinian, de pildă, nebunii (lat., furiosi) şi risipitorii (lat., prodigi), indiferent de vârstă (i.e., curatela opera şi pentru minorii sub 25 de ani), se aflau sub curatelă, rămânând operantă reglementarea din legea celor XII table[50].

Dacă în cazul nebunului, incapacitatea sa era de departe «cea mai naturală» [51] (cu toate că în momentele de luciditate, acesta redevenea complet capabil), asimilarea risipitorului cu acesta dintâi era o expresie a concepţiei agnatice asupra organizării familiale, care viza mai degrabă protecţia bunurilor risipitorului decât a persoanei acestuia[52]. Totuşi, restricţiile erau ceva mai reduse în cazul risipitorilor, în sensul că li se permitea să îşi sporească patrimoniul[53], pe când, în cazul nebunilor, aceştia erau complet incapacitaţi. Categoria risipitorilor, rămasă de actualitate şi în epoca lui Iustinian, a supravieţuit chiar şi în legislaţia noastră până la mijlocul secolului XX[54].” Raluca Szekely, „Configurații generale ale discernământului în dreptul civil român”, 3.1. Considerente privitoare la discernământ în dreptul roman, Studia Iurisprudentia, nr. 4, 2013  (http://arhiva-studia.law.ubbcluj.ro/articol/584#_ednref55 )

 

Nota [54] precizează că mențiunile privitoare la „risipitori” au fost eliminate în România de-abia în 1954 și că ele incluseseră, pînă la acel moment, trăsături psihologice precum „jocul patologic de noroc, comportamente compulsive, afinitate pentru asumarea riscului ca trăsătură de personalitate”. „Afinitatea pentru asumarea riscului ca trăsătură de personalitate” caracterizează de altfel exact acest procent de populație care i-a sanctificat pe Băsescu, Kovesi, Iohannis și Cîțu. De peste zece ani, segmentul de populație care ne garantează constant că de data aceasta nu va fi ca data trecută, că de data aceasta va cîștiga, și dacă nu va cîștiga nici acum, sigur va cîștiga data viitoare, le spune tuturor celorlalți care vor să-și vadă de drum că sunt niște proști că nu încearcă și ei măcar o dată. Sau de două ori. Sau de trei ori. Cică a treia doză chiar e sigură.