Cu toate că, în teorie, ura de clasă părea să funcționeze de la sine, în realitate ea nu a putut fi speculată de comuniști. Dacă stînga s-ar fi bazat doar pe acest instrument ideologic, comunismul ar fi eșuat. A fost nevoie de NKVD, de Securitate, de Stasi, pentru ca oamenii să ajungă să urască de frică. De frica de a nu fi clasificați printre cei demni de ură.
La noi, ura de clasă a început să funcționeze de-abia după 1990, inițial în perioada iliesciană. Cu toate acestea, nici atunci ura nu a fost o reacție ideologică, ci manifestarea sentimentului populației din zona de vulnerabilitate economică și culturală care se simțea trădată de o intelectualitate care, pînă în 1990, păruse solidară cu suferința întregii țări. Pentru prima dată în istoria noastră, intelectualitatea era percepută ca un grup eterogen străin. Dincolo de manipulările reale prin care s-a dorit atingerea acestei concluzii, este la fel de adevărat că era pentru prima dată cînd intelectualii români opuneau identitatea europeană celei naționale, identificîndu-se prin cea dintîi împotriva celei din urmă.
Devotații regimului Iliescu au speculat această situație, canalizînd în plan social starea generală de nemulțumire și îngrijorare față de revenirea comunismului, opunîndu-i pe muncitori intelectualilor. Odată cu regimul Băsescu, sensul mineriadei este inversat, lumea educată începînd să-și ia revanșa pentru nedreptățile suferite în comunism și în cursul guvernărilor feseniste/pesediste. Satisfacția cu care intelectualii de dreapta au susținut represiunea anticomunistă, cu tot ritualul ei public al anchetelor și arestărilor desfășurate într-o regie intenționat umilitoare, ilustrează mai puțin nevoia firească de dreptate și mai degrabă setea de răzbunare nutrită de o pătură socială care a îndurat în regimul comunist un tip aparte de suferință: dincolo de condițiile grele de viață pe care intelectualii le împărțeau cu restul populației, ei aveau de îndurat în plus povara de a fi obligați să tacă. Tocmai cei care în perioada comunistă aveau, prin natura educației, obligația de a vorbi, au participat la minciună tăcînd sau mințind efectiv. Cei care aveau sarcina de a ocroti și afirma adevărul au fost folosiți și s-au lăsat folosiți ca instrumente ale minciunii. Complicitatea lor a fost cu atît mai umilitoare cu cît rezistența la minciună a fost realizată, cel puțin în primii ani ai regimului comunist, de țărani cu puțină școală sau deloc (merită semnalată fie și în trecere curioasa insistență a zonei ortodoxe cu simpatii neolegionare de revendicare a intelectualilor de dreapta în paralel cu un efort constant de distanțare de omul simplu și de baba ortodoxă; în ultima vreme pot fi întîlnite reportaje din zona ortodoxă care nu se mulțumesc doar să constate atmosfera civilizată în care se desfășoară marile pelerinaje anuale, ci și să sublinieze că printre participanți se numără multă lume de calitate, intelectuali etc).
Problema nu este doar că în comunism intelectualii au fost folosiți și s-au lăsat folosiți cu ușurință împotriva propriei lor conștiințe. Problema este că se lasă folosiți și acum, participînd la minciună de data aceasta cu sentimentul participării la un bine superior, care ar justifica mijloacele.
În loc să denunțe încercările regimului Iohannis de canalizare a urii față de putere în direcția asistaților social (în timpul primului mandat) și împotriva nevaccinaților (în cursul celui de-al doilea), lumea educată a acceptat jocul propagandistic al puterii, preferînd să-i urască pe cei nevinovați, dar vulnerabili, de teama că ar putea ajunge să se urască iarăși pe sine, așa cum a trăit între 1948 și 1989. Analfabetul funcțional, nevaccinatul și ortodoxul tradiționalist care înlocuiesc astăzi burghezo-moșierimea ipocrită, înfumurată și egoistă din caricaturile din perioada proletcultistă, reprezintă noul dușman de clasă.
Paradoxul este că în condițiile unei ordini sociale care se pretinde întemeiată pe democrație, libertate și drepturi cetățenești, lumea educată a ajuns să urască de frică – iar de data aceasta nu a mai fost necesară nici măcar contribuția poliției secrete. Nu a fost nevoie decît de conștiința unei superiorități naturale și de revendicarea frauduloasă a unei infailibilități supraumane care le permite oamenilor educați să aibă dreptate chiar și atunci cînd se înșală.
Tocmai de aceea, se impune întrebarea: cum și-ar putea ușura conștiința cineva dispus să-și revendice dreptul la minciună pentru se răzbuna pentru minciunile pe care a fost forțat să le accepte? Cum ar putea fi altfel decît demni de milă cei care participă la complotul minciunii doar de teama de a nu ajunge iarăși demni de ură?