Prietenul este cel cu care împărtășesc o taină, spuneam într-un text despre natura prieteniei publicat în 2005 (https://nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/friendship.htm). O taină nu este un secret incomod sau compromițător care-ți oferă asupra celuilalt o anumită putere, așa cum ar putea crede unii dintre noi. Indivizii ajunși în zonele de conducere ale diverselor sectoare ale societății – instituții ale statului, companii, Biserică – cunosc desigur astfel de secrete unii despre alții, fapt care le permite să se șantajeze ori să se acopere reciproc, astfel încît să-și asigure posibilitatea de a continua să facă tot felul de lucruri condamnabile.
O taină este un lucru deosebit de prețios a cărui pierdere duce la propria mea pierdere de sine. Taina se pierde prin disprețuire (mărgăritarele aruncate porcilor) sau prin neprețuire, adică prin uitare. Adunată în lecțiile de viață ale unui prinț al deșertului către fiul său, Citadela lui Antoine de Saint-Exupéry se termină cu o meditație prelungită pe marginea istoriei celor doi prieteni grădinari care, după ce fuseseră despărțiți o vreme îndelungată, singurul lucru pe care-l comunică este că și-au curățat trandafirii. Regele observă: „«în această dimineață și eu mi-am curățat trandafirii…» Și am tăcut citind, meditând asupra esențialului, care începea să-mi apară cu mai multă claritate, căci ei te slăveau, Doamne, unindu-se în tine, dincolo de trandafiri, fără a-și da seama de aceasta.” Taina omului este Dumnezeu, după cum ar trebui să știe fiecare om și în special cei însărcinați cu conducerea treburilor cetății, precum regele din Citadela; Domnul este „măsura comună a unuia și a celuilalt. Tu ești nodul esențial al actelor diverse.”
După cum am
descoperit recent într-un text (https://www.activenews.ro/opinii/ULTIMELE-NOASTRE-ZILE-DE-SUPERFICIALITATE-170609),
există impresia că intensitatea flăcării sufletești este determinată de lumea
exterioară. Dar oamenii nu se răcesc dinafara, ci dinăuntrul lor. Și se răcesc
în mod conștient. Se răcesc pentru că au gustat din răceală și au văzut că este
bună. Răceala este sigură, pentru că te ferește de suferință. Răceala este
cool. Poate că nu este întîmplător că cei mai cool dintre cunoscuții mei au
ales să se vaccineze (de fapt, să fie
vaccinați, dar lumea preferă să spună că se
vaccinează pentru a păstra iluzia libertății de alegere). Vaccinul este cea mai
la îndemînă soluție, după cum ne asigură sloganurile guvernamentale (după ce
autoritățile s-au asigurat ca populația să fie lipsită de accesul la orice altă
soluție, precum Arbidolul). Vaccinul rezolvă problemele, sau ar trebui să le rezolve, astfel încît să revenim la normalitate. Vaccinul nu ne asigură doar sănătatea – ne redă prietenii, acei prieteni cool printre care și noi păream invulnerabili.
Dar autoarea textului menționat mai sus are dreptate: într-o lume lipsită de prieteni, nici nu mai simțim frigul: „Superficialitatea cu care ne-am învățat în toate privințele face ca oamenii să se iluzioneze că există legături reale cu persoane pe care nu au curiozitatea să le cunoască. Dacă nu-i simți omului prezența, nu-i vei simți nici absența – nici el ție. Iar atunci când nu ne simțim absența unii altora, vom fi luați unii de lângă alții cu mare ușurință – cu aceeași ușurință cu care plecăm și de bunăvoie.”
Răceala în care ne-am cufundat ne anulează pînă și nevoia de a striga după ajutor. Întrucît am devenit incapabili să mai comunicăm, nici nu mai resimțim nevoia unei prietenii reale, ci doar a unor relații care să ne ajute să supraviețuim plictiselii insuportabile care ne apasă. Pentru că taina care ne-ar fi putut lega, suportul real al oricărei comunicări adevărate, ne-a devenit străină. Taina este proprie celor vii. Dar viața este riscantă, viața este nesigură, este imprevizibilă.
Viața este tainică. De aceea, preferăm nesiguranței vieții, lucrurile sigure și eficiente. Lucruri care ne păstrează la temperatura negativă de siguranță, la care nimic din lumea celor vii nu ne mai poate amenința.