Vînătorul devenit vînat

 

Omul modern este antropofag prin natura lui. Orice om care-și pierde locul propriu devine antropofag la un moment dat. Odată cu pierderea locului propriu, omul se dezintegrează, se desface, devine dislocat în el însuși din el însuși. Omul dislocat este un om desfăcut. Omul dislocat nu este făcut din elemente distincte (minte, duh, suflet, trup, cu puterile lor corespunzătoare) care comunică între ele într-o unitate personală, ci este rezultatul unei desfaceri. Nu doar elementele lui sunt izolate unele de altele, ci fiecare dintre aceste elemente este la rîndul lui în conflict cu celelalte și cu sine.

După cum arată Max Picard în Atomizarea (Limes, 2019), doar oamenii întregi pot iubi fiindcă doar oamenii întregi au timp. Primul lucru pe care-l dăruiește persoana iubitoare este timp. Întrucît doar persoana are timp (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/persoana-si-timp.html), doar persoana poate iubi. Omul dislocat nu dăruiește, ci investește chiar și atunci cînd pretinde că dăruiește (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/despre-libertate-si-ideologie-in-citeva.html).

Fiind făcut din bucăți disparate, omul modern își pierde puterea de a iubi. Cu toate acestea, întrucît des-facerea lui este nefirească, iar elementele care aparțin constituției sale se atrag reciproc fără a se putea reface (cîtă vreme omul rămîne în afara sa), el resimte această atracție interioară ca nevoie de a fi iubit, semn al unei nevoi mai adînci de o unitate originară a lumii și a sa. Antropofagia omului modern este determinată de această sete de iubire, o nevoie dureroasă pe care în absența capacității de a avea o relație normală cu o ființă întreagă, este nevoit să și-o satisfacă singur, fie urmărind iubirea oamenilor întregi, fie mulțumindu-se cu simulacrul de iubire constituit de atenția publicului în cazul unei persoane publice (artiști, intelectuali publici, vedete media) sau de atenția oferită de „prietenii” virtuali în cazul celorlalți (atenție satisfăcută și totodată stimulată prin publicarea fotografiilor personale și prin acordarea de like-uri și de inimioare), fie realizînd relații hrănitoare de prietenie cu oameni care i-ar putea satisface nevoia de a fi iubit.    

Nevoia de a fi iubit este firească, dar nimeni pînă la omul modern nu a făcut din această nevoie un drept pentru sine (și o obligație din partea tuturor celorlalți). Dimpotrivă, lăsînd deoparte iubirea cavalerească ca ideal de neatins care făcea ca bărbatul să se simtă nevrednic de iubire oricît de nobil, de sfînt sau de eroic ar fi trăit, omul premodern iubea și era iubit așa cum respira. Iubirea ținea de firescul vieții, era un sentiment natural al vieții. De-abia omul modern a făcut din iubire un instrument, ceva separat de viața cotidiană – ceva separat de el însuși. Tocmai pentru că nu mai știa ce este iubirea, omul modern s-a simțit obligat să și-o imagineze.

Literatura modernă este în mare parte un efort expediționar în căutarea iubirii. Odată cu pierderea locului propriu, omul încearcă să și-l refacă ficțional, pentru că, după cum am spus, nu poți iubi dacă nu ești întreg și nu poți fi întreg în afara locului tău. În ficțiunea premodernă, acțiunea se petrece într-o lume comună tuturor cititorilor, precum în ciclul Lancelot-Graal-Regele Arthur, Divina Comedie sau Povestirile din Canterbury. Don Quijote semnalează deja condiția omului rătăcitor într-o lume fisurată de începutul pierderii locului propriu ca reper stabil. Poveștile omului modern nu mai împărtășesc o lume comună și nu mai oferă participarea, regăsirea tuturor într-o lume comună. Ele sunt tot mai puțin personale pe măsură ce devin tot mai intime, adică tot mai izolate în fragmentarea lor. Pe rînd, personajele, uneori și autorul, iar ulterior mai ales criticul literar devin călăuzele indispensabile în misiunea de căutare a Graalului oferit în fiecare operă literară modernă, fără ca cititorul să se regăsească împlinit la capătul încercărilor la care este supus de-a lungul traversării unui teritoriu care nu cuprinde vreun loc, ci doar semnalarea absenței acestuia.

Odată cu inaugurarea metaversului, a unei lumi virtuale perfecte, capabilă să deformeze nevoi omenești reale tocmai prin pretenția că le poate satisface și încă la un nivel îmbunătățit (enhanced), omul va fi expus cu violență unei fragmentări lăuntrice fără precedent, încît fie va respinge îngrozit nu doar lumea virtuală, ci orice lume care-i refuză locul, fie se va dezintegra.

Metaversul promite să ofere o lume în care omul se poate reface singur prin iubirea unui alter ego digital. Va înceta un astfel de om să fie un antropofag sufletesc? Se va putea el hrăni dintr-un suflet digital? Sau, dimpotrivă, va deveni victima celor care se hrănesc din sufletele oamenilor fragmentați prin Cădere, victima celor care, pentru a-și alina foamea veșnică care-i chinuie pe toți cei răzvrătiți împotriva Creatorului, le oferă oamenilor posibilitatea separării definitive de Izvorul iubirii, locul personal al omului?     

Gîndul de seară (13)

 

Creșterea nu a fost niciodată ușoară, dar ea este cu atît mai dificilă într-o lume care o confundă cu evoluția. Tot mai puțini oameni sunt dispuși ori capabili să observe că evoluția, în măsura în care există, este comună speciei, în timp ce creșterea este proprie persoanei. Că evoluția este materială, iar creșterea spirituală. Că evoluția este necesară, în timp ce creșterea presupune o participare liberă. 

În principiu, evoluția este inevitabilă și poate avea orice direcție, dar astăzi vedem că evoluția este orientată într-o singură direcție: în direcția opusă creșterii. Ceea ce face din evoluție o revoluție.

Pentru evoluționismul darwinist, evoluția înseamnă o descendență naturală, o transmisiune a vieții care presupune selecția naturală. Sau cel puțin așa sună în teorie. În practică, teoria evoluției speciilor are nevoie de tehnologia de vîrf pentru a-și demonstra validitatea, producînd astăzi prima specie evoluată din istorie. 

 

Un băiat numit Anticrăciun

 

Într-un cuvînt adresat în mod direct monahilor, întitulat „Dăruind vei dobîndi”, Steinhardt enumeră situațiile logic posibile în care se află monahul confruntat cu porunca de a dărui: trebuie să dăruiască din prisosul, din puținul lui sau tot ce are? Steinhardt descoperă rezolvarea paradoxală a posibilității de a dărui din ceea ce nu avem (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p. 197-200).

De fapt, Hristos nu ne cere să dăruim din ceea ce nu avem, ci din ceea ce ar trebui să avem, dar ne lipsește pentru că din lene și nepăsare am lăsat să ni se slăbească credința, să ni se răcească dragostea și să ni se stingă nădejdea. În mod fundamental, Hristos nu ne cere să dăruim nici din ce avem, nici din ce nu avem, ci în același timp să dăruim, să dăruim în numele Lui și să dăruim nu din ce avem sau nu avem, ci din ceea ce suntem, să dăruim ceea ce suntem. 

În Faptele Apostolilor, capitolul 3, Petru și Ioan întîlnesc la poarta templului un olog din naștere care le cere de pomană, „așteptând să primească ceva de la ei” (Fapte 3, 5). Așteptările îi sunt însă depășite de gestul lui Petru, care-i spune „Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă! Și apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat și îndată gleznele și tălpile picioarelor lui s-au întărit.” (Fapte 3, 6). Poporul cuprins „de uimire și de mirare pentru ceea ce i s-a întâmplat” (Fapte 3, 10), va afla atunci de la Petru că „prin credința în numele Lui, pe acesta pe care îl vedeți și îl cunoașteți, l-a întărit numele lui Iisus și credința cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului, înaintea voastră, a tuturor” (Fapte 3, 16).

Este imposibil ca cineva să fie vindecat doar printr-un cuvînt și este imposibil ca omul să aibă prin sine puterea acestui cuvînt vindecător. Hristos nu ne cere să facem noi imposibilul – ne cere să-l lăsăm pe El să o facă. Nu ne cere să dăruim din argintul și aurul pe care nu le avem, ci, dincolo de orice am putea dărui, inclusiv aur și argint, să dăruim în numele Lui. Pentru că dăruind în numele Lui, luminăm ceea ce doar El poate dărui: nădejdea și credința într-o viață restaurată, biruința asupra răului, eliberarea de păcat și de moarte. De altfel, Steinhardt precizează că, de cele mai multe ori, doar avem impresia că ne lipsesc lucrurile pe care, de altfel, le avem, însă darurile noastre ne sunt ascunse de „ispite ale deznădejdii, netrebnice șiretenii ale celui rău și uscat” (Dăruind…, p. 199).

Dăruind în numele lui Hristos nu dăruim nici din ceea ce avem, nici din ceea ce nu avem. Trebuie să dăruim de fiecare dată din ceea ce suntem: fii și fiice ai Tatălui, frați și surori prin înfiere duhovnicească ai Fiului. Trebuie să dăruim ceea ce suntem, așa cum Fiul a venit pentru a se dărui. Dar atunci cînd nu știu cine sunt, creștinii se simt tentați să se folosească de Hristos pentru a dărui mai degrabă în numele lor, fapt care a contribuit considerabil la îndepărtarea lumii de un creștinism care oferea doar programe sociale și valori culturale. De pildă, în ortodoxia românească din ultimele trei decenii s-au folosit de numele lui Hristos atît credincioșii care au dăruit întrebări și dileme, cît și cei care și-au împărtășit cu generozitate credința în asocierea codului de bare cu numărul Fiarei apocaliptice sau cei care au realizat o ortodoxie neoliberală și antimarxistă. Desigur, aceiași creștini care se folosesc fără scrupule de credință în scopuri străine credinței sunt primii scandalizați de gesturile creștinilor secularizați care arborează pe fațada locașurilor religioase steagul LGBT sau pun măști medicale figurinelor din scena Nașterii Domnului.  

Creștinilor care oferă în numele lui Hristos lucruri străine sau chiar opuse lui Hristos le corespund necreștinii care preiau din creștinism anumite simboluri, tradiții sau teme pentru a le valorifica într-un mod păgîn ori strict secular. Speranța creștină, singura speranță reală care i-a fost oferită lumii vreodată, fie rămîne netrăită, fie este folosită greșit (inclusiv de creștinii înșiși, de pildă într-un scop politic imediat) într-un moment în care nevoia lumii de speranță este mai mare decît oricînd. Pentru că spre deosebire de lumea păgînă din vremea nașterii lui Hristos, lumea de astăzi este lipsită de orice motiv de speranță. Pentru lumea de astăzi nu există Dumnezeu, nu există zei, nu există nimic „dincolo” din simplul motiv că „dincolo” nu există. Nu a existat niciodată.

Creștinii îi reproșează culturii seculare că vrea să fure Crăciunul; reproșul mi se pare necinstit, de vreme ce Crăciunul a fost abandonat în Vest de aproape un secol, iar la noi din momentul în care cei trei magi, Pleșu, Baconschi și Patapievici, au început, cu aproape treizeci de ani în urmă, să le aducă daruri pruncilor: dilema, moderația și noblețea spiritului.

Pe de altă parte, Crăciunul nu poate fi furat, dar poate fi reinventat, poate fi redefinit. Pot fi imaginate nenumărate versiuni necreștine ale Crăciunului. Desigur, nici una dintre ele nu ar mai fi Crăciunul, dar sunt tot mai puțini creștini capabili să o vadă. De pildă, cîți dintre creștinii care au citit cartea lui Matt Haig, Un băiat numit Crăciun, sau au văzut filmul făcut după carte, și-au dat seama că povestea nu este doar necreștină, ci de-a dreptul anticreștină? Cîți dintre părinții care le-au citit copiilor cartea sau au văzut filmul împreună cu ei știu că Nicholas Christmas este de fapt un Anticrăciun (fapt pe care nici măcar el nu-l poate ști, de vreme ce, din capul locului, nu știe ce înseamnă Crăciunul)? Cîți dintre creștini mai știu astăzi că a deforma semnificația Nașterii Domnului înseamnă a te împotrivi Întrupării, devenind astfel un antihrist?

Nu doar deznădejdea fură Crăciunul, ci și falsa nădejde, precum speranța propusă în seria de cărți anti-depresie publicate de Matt Haig, un ateu declarat ale cărui cărți din seria de Crăciun au fost salutate de un ateu ilustru precum Stephen Fry, care este de părere că „Dumnezeul care a creat acest univers este un nebun, nebun de legat” („Because the God who created this universe, if it was created by God, is quite clearly a maniac, utter maniac”). Pentru Fry, cartea lui Haig este „cea mai frumoasă poveste de Crăciun publicată în ultimele decenii. Generațiile viitoare vor asocia Un băiat numit Crăciun cu aceeași bucurie și stare de bine pe care ne-o dau nouă mâncărurile tradiționale si oamenii de zăpadă.” (https://www.elefant.ro/un-baiat-numit-craciun_1eb6a0f2-9e4f-489a-a311-96ad5747e504)

De ce ar prefera lumea o falsă speranță, o speranță deznădăjduită și lipsită de sens în locul speranței adevărate oferită oamenilor odată cu Nașterea lui Hristos? Pentru că întregul creștinism a fost redus la „un mod de a răspîndi şi unul de a primi miresmele […], este o savoare.” (H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice, Humanitas, 2002, p. 227). Această descriere a ortodoxiei ar fi cu siguranță pe gustul lui Stephen Fry.

Creștinismul a fost redus la un feeling, iar din acest punct de vedere el nu are nimic de oferit în raport cu alte savori spirituale. Nu mai există adevăr și minciună, bine și rău, ci doar stări care pot fi pozitive sau negative. Creștinismul a fost împins într-o zonă în care adevărul nu se mai aplică. Această operațiune a fost făcută prin intelectuali care s-au pretins creștini, iar, cel puțin în România, ierarhia ortodoxă i-a confirmat și recomandat ca pe niște conștiințe mărturisitoare ale adevărului creștin.

De aceea, înainte de a-l judeca pe Haig, este cinstit să recunoaștem că oameni ca el nu au apărut pur și simplu într-o lume seculară, ci într-un context creștin falsificat deja de creștinii înșiși. După cum recunoaște Haig, „Pentru oameni care nu sunt neapărat religioși – oameni ca mine – care oscilează între a fi atei, agnostici sau vag „spirituali” (în funcție de ziua din săptămînă sau de nivelul de chercheleală), esența Crăciunului în general nu se află într-o biserică, ci mai degrabă pe ecran sau pe scenă sau în paginile unui roman. Pentru că, încă din 1843, cînd Dickens a publicat A Christmas Carol, a apărut un nou fel de Crăciun, un Crăciun paralel definit mai degrabă ca un sentiment decît ca o dată sau ca o povestire biblică.” (https://www.theguardian.com/books/2016/nov/28/matt-haig-christmas-anchor-bottom-year-fixed-my-childhood-place)

Tot în cursul acestor mărturisiri, Haig își declară convingerea: „Ideea esențială a Crăciunului și tema majorității poveștilor de Crăciun este aceasta: speranță împotriva tuturor piedicilor” („That is the point of Christmas, and a theme of most Christmas stories: hope against the odds.”)

Dar aceasta este o speranță suspendată în neant, susținută doar de voința de a spera că răul va trece pînă la urmă. Aceasta este o înțelegere îngrozitor de limitată și de superficială atît a răului, cît și a speranței. Pentru că nădejdea nu este un mod de a îndura răul pînă cînd trece. Nădejdea este mai ales o armă împotriva răului, este un mod de a vedea viața nu doar dincolo de un rău trecător, ci mai ales de a vedea un bine biruitor. Nădejdea sărbătorește învingerea răului chiar în timp ce se luptă cu acesta.

Crăciunul nu este o speranță în ciuda tuturor obstacolelor și nici un sentiment de căldură omenească, în care lumea este mai bună, mai generoasă și mai iubitoare, iar aerul este îmbibat de mirosul de cozonac. Crăciunul este întemeierea nădejdii că singura noastră șansă de a birui stăpînirea teribilă a întunericului și a răului este printre noi: odată cu Nașterea lui Hristos, speranța omenirii s-a făcut om.

Haig nu știe ce este Crăciunul și pentru că nu mai există creștini care să i-o spună. Din acest motiv, oameni ca Haig ajung să le ofere creștinilor o falsă nădejde, dăruind-le din ceea ce are celor care ar fi trebuit să ofere lumii biruința din care sunt făcuți. Și pentru că Haig nu știe ce este Crăciunul și pentru că, din cîte se pare, tot mai puțini creștini ar mai avea vreo idee, aceste povești alternative despre creștinism sunt folosite de rău pentru a împrăștia o falsă speranță.

Cei mai mulți oameni au greșita impresie că treaba răului este să cultive depresia, descurajarea, neîncrederea, necredința, ura și toate păcatele și afecțiunile de natură sufletească și spirituală. Este doar parțial adevărat. Indiferent că se folosește de suferință sau de starea de bine, scopul răului rămîne același: să ofere o alternativă la împărăția lui Dumnezeu. Răul nu urmărește înlocuirea virtuților creștine cu patimi, ci cu virtuți antihristice în vederea transformării fiecărui creștin într-un antihrist. Iar această transformare trebuie să înceapă cu începutul, prin transformarea Crăciunului într-un Anticrăciun.