(Notă: Acest eseu a apărut în numărul din luna aprilie 2021 al revistei Convorbiri literare. Cei interesați îl pot găsi în versiunea electronică postată deja în arhiva Convorbirilor la https://d56c82fa-293d-46a9-9b33-efe914beffb3.filesusr.com/ugd/6ef4f1_c37abf355a514eb8a6ddb0ebb94d9880.pdf. În versiunea postată în continuare pe acest blog am adus cîteva completări minime.)
În mod obișnuit, suntem înclinați să atribuim caracterul de taină sau de mister locului, persoanei sau împrejurărilor care ascund ceva. Intuiția este parțial corectă: taina și misterul ne sugerează că dincolo de ceea ce se vede există ceva mai profund care ne atrage și ne tulbură în același timp.
Întîlnirea cu taina sau misterul ne descoperă propria noastră adîncime; cu cît această întîlnire este mai neașteptată, cu atît este ea mai tulburătoare. Dar în măsura în care înaintăm sau ne adîncim în direcția tainei (sau misterului), descoperim că ceea ce părea inițial tulburător prin nefamiliaritate, devine tulburător printr-o familiaritate nouă, cu totul nebănuită pînă atunci. Descoperirea adîncimii care ne-a fost ascunsă prin propria noastră înstrăinare de noi înșine este întotdeauna uluitoare; în Memorialul său, Pascal recunoaște copleșit motivul pentru care această descoperire nu poate să nu fie un șoc: „m-am îndepărtat de fîntîna cu apă vie,” de adîncimea care ne arată „măreția sufletului omenesc.” [1]
Adîncimea nu
este o dimensiune invizibilă, ci una nevăzută. Invizibilul poate deveni vizibil
în anumite condiții, nevăzutul niciodată. Nevăzutul este o categorie
ontologică, invizibilul o categorie fizică. Nevăzutul este interior,
invizibilul exterior. Invizibilul este opus vizibilului, nevăzutul este interior vizibilului și-l adîncește. De pildă, îngerul nu este nevăzut, ci invizibil. De
aceea, el se poate face vizibil, fără ca prin această vizibilitate adîncimea
să-i fie expusă. Nevăzutul Arhanghelului Gabriel rămîne în momentul
Buneivestiri la fel de ascuns ca și nevăzutul Mariei. Nevăzutul rămîne ascuns
chiar și atunci cînd este dezvăluit și, în orice caz, îi este inaccesibil
vederii. De aceea, nevăzutul nu poate deveni niciodată văzut – și cu atît mai
puțin vizibil. Descoperirea nevăzutului face însă din vizibil un memorial al nevăzutului.
Cu toate acestea, deși nevăzutul nu se arată, el se manifestă tainic, atrăgîndu-ne el pe noi în ordinea nevăzută a adîncimii. Pe măsură ce participăm la adîncimea care ne este proprie, suntem transformați, devenind ființe de taină, adică persoane actualizate. Adîncimea este proprie persoanelor, care participă la ea în mod nevăzut.
Taina și misterul sunt două tipuri diferite de adîncime a realității. [2] Ceea ce deosebește taina de mister rămîne prin urmare ceva tainic; diferența dintre taină și mister nu se vede mai mult decît se văd taina ori misterul însele. Ceea ce deosebește taina de mister ține de nevăzutul fiecăreia dintre ele.
Prin ce se deosebește nevăzutul tainei de cel al misterului? Nevăzutul misterului se dezvăluie în nevăzutul tainei; misterul este o taină care nu poate fi adîncită în sine. Există mister pentru că există taină. Misterul este o provocare, este o urmă care ni se potrivește, dar fără să ne aparțină. Dacă taina este proprie persoanei, misterul este propriu lumii create de Persoana absolută pentru persoana umană. [3] Misterul lumii odihnește privirea persoanei și în același timp o face să privescă mai adînc în lume, pînă cînd privirii i se trezește dorul de privire, căutînd-o fără odihnă îndată ce se descoperă privită.
„Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întîi.” Dar mai avem noi seri și dimineți? Avem ore, minute, secunde. Avem 6 a.m. și 6 p.m. Dar putem avea și minute, și dimineți în același timp?
Dimineața nu apare în interiorul timpului, timpul apare datorită dimineții. Lumina dimineții trezește timpul și-l pune în mișcare. Dimineața nu ține un anumit număr de ore, dimineața durează, iar pe temelia dimineții se ridică ziua. Un minut poate fi cît o dimineață, dar asta numai pentru că nu pot exista dimineți de un minut, de-o oră sau mai multe. Orice dimineață ține cît oricare alta din simplul motiv că nu este făcută din secunde. Nu este făcută nici măcar din timp, ci din început. Iar începutul nu poate fi măsurat. Sensul începutului nu stă în durata lui, ci în faptul de a dura. Începutul nu ține, ci susține. Din acest motiv, începutul nu este măsurat, ci măsoară, judecă măsura în care firea participă la început, la înnoire. Cînd începe ziua? Atunci cînd sfîrșește: la apus.
Începutul zilei se petrece în taină, în ascuns, se petrece seara, adică într-un timp în care lumea se împacă cu sfîrșitul zilei, cu sfîrșitul lucrurilor, trădînd astfel ziua și lucrurile și trădându-se pe sine, abandonîndu-și adîncul.
Nu există dincolo de început. Și nici dincoace. Începutul este de fiecare dată acum. Timpul începutului este susținut de început, adunat și prefăcut în acum. Acum ține de început, acel început care nu este cuprins de timp, ci este izvor al timpului.
Timpul lipsit de început este lipsit de substanță, este un timp mort, un timp pierdut. „Acum” sau începutul nu pot fi măsurate prin timp, așa cum, în absența unui început, timpul măsoară doar nimicul, doar lucrurile lipsite de nevăzut. Începutul nu poate sfîrși, nu poate decît începe. Sfîrșitul nu este al începutului; sfîrșitul poate fi semnul uitării începutului sau al redescoperirii lui, poate fi cufundare în nimicul din afara începutului sau deșteptare din nimic și lepădarea uitării începutului.
Există
dimineața, există seara. Nu încerca să știi, la țară, ora la care urmează să se
petreacă ceva. Vei afla că lucrul va avea loc „azi”. Iar „acum” sau „îndată”
înseamnă tot „azi”. Asta pentru că „acum” ține cît „azi”. Pentru că azi este
acum. De aceea, „acum” ține, durează. Este ceea ce descoperă orășeanul la țară
atunci cînd întîlnește timpul, dar nu timpul acela care îi scapă în permanență
la oraș, pentru că la oraș nu este decît timp, adică ceea ce înlocuiește
începutul. Cînd nu ai decît timp, nu ai timp pentru nimic. Oricît de mult timp
am avea la dispoziție, în absența începutului timpul ni se scurge printre
bătăile inimii. La țară descoperim că orele sunt ceasuri, adică praguri ale timpului, ocazii de a reîncepe. Timpul liturgic precizează sensul acestor începuturi, orientîndu-le spre începutul veritabil. Textele slujbelor ortodoxe raportează neîncetat misterul lumii la taina persoanei prin referințe care rămîn în mare măsură străine omului de la oraș, desprins de ordinea naturală a creației și de ritmurile naturale ale vieții: „Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea sa pînă seara” (Psalmi 103, 24); „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit și a chemat pământul, de la răsăritul soarelui până la apus.” (Psalmi 49, 2). Aceasta este o dimensiune esențială a ortodoxiei, ignorată însă din păcate de intelectualii ortodocși care preferă să insiste cu orice preț asupra caracterului superior al creștinismului urban în raport cu „ruralitatea credinței”. [4]
Poate că știința va ajunge la o mai adîncă înțelegere a realității atunci cînd va admite că timpul izvorăște dintr-un „la început”, față de care nu există vreo clipă „de dinainte”. Începutul în care se află Cuvîntul („La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”, Ioan 1, 1) nu se află într-un raport de anterioritate cu facerea lumii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Desigur, a spune că Dumnezeu e de dinainte de facerea lumii este, în cel mai bun caz, o stîngăcie. Pentru ca ceva să poată să înceapă, trebuie să existe cineva fără de început și fără de sfîrșit, cineva care nu este dinainte ca ceva să fie, ci doar este și este într-un mod care nu face necesar ca ceva să fie. Creația apare printr-un act al voinței Creatorului, nu printr-o emanație a ființei Lui. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi raportat la lume ca ceva anterior lumii. Anterior lumii nu este decât nimicul, absența lumii. Anterior creației nu este Cel necreat, ci non-creația.
Trebuie să existe cineva care este. Și pentru că există cineva care este, începutul are în sine un „este”, sau mai bine zis un „să fie!” care-i asigură durata și sensul. Noi putem începe ceva pentru că existăm într-un început asigurat de Cel ce este.
„Acum” din prezent nu înlocuiește un alt „acum” din trecut. Acum are rădăcini în început; de aceea, pe măsură ce omul este mai străin de început, este tot mai îndepărtat de acum, neputînd deveni niciodată prezent.
Ziua de astăzi nu este mai proaspătă decît cea de ieri; amîndouă provin în egală măsură din același „la început” al facerii lumii. Nici o zi nu ar putea începe cu adevărat dacă ar fi doar urmarea zilei precedente și nu s-ar trage din acel început al zilelor, al timpului. Astăzi nu a început în ziua de astăzi, nu a început nici atunci, la începutul originar al tuturor lucrurilor. Începutul face ca „astăzi” să nu fie doar o altă zi în calendar, anterior sau ulterior în raport cu un alt „astăzi”, ci să devină un acum. Începutul ni-l dăruiește pe „astăzi” pentru ca noi să facem din astăzi un început.
Pentru că există un început, totul începe și totul este acum. Nu este vorba despre un ciclu de reveniri la un moment originar și nici despre o imobilizare într-un asemenea moment, ci despre o prelungire, o îmbibare a timpului cu realitatea începutului.
Ce este începutul? Este taina timpului. Taina timpului este timpul persoanei. Timpul persoanei este dezvăluit în ordinea liturgică. Ordinea liturgică este o ordine a înnoirii, a începutului descoperirii și trăirii tainei. Timpul liturgic este icoana timpului, modelul lui. Slujbele Ceasurilor marchează începutul timpului salvator prin raportarea timpului la Jertfa lui Hristos. Ceasurile liturgice nu măsoară timpul. Ceasul liturgic îndreaptă timpul. Cum se îndreaptă timpul? Prin început, punînd început bun. Prin început, timpul se transformă în început. Cînd sfîrșește ziua? Odată cu răsăritul.
Note:
[1] Despre adîncul bun și adîncul rău, vezi „Adîncurile omului” la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/adincurile-omului.html.
[2] Am propus pentru prima dată distincția în Gh. Fedorovici, Șapte peceți, Editura Agaton, 2007, p. 76-77. Distincția mi se pare deosebit de rodnică tocmai pentru că permite prețuirea lumii evitînd totodată cele două atitudini curente greșite față de lume: folosirea iresponsabilă a lumii, inaugurată de modernitate, și divinizarea lumii caracteristică spiritualității panteiste care a ajuns în ultimele decenii să influențeze tot mai puternic mentalitatea creștină.
[3] După cum scriam cu altă ocazie, „Taina este întotdeauna personală, implică persoana, pentru că numai persoana are taină. Creația are mister. Misterul este taina creației: deschiderea ei spre persoană, receptivitatea față de persoană și ascultarea de persoană ca ocrotitor al ei țin de misterul creației.” Gh. Fedorovici, „Taina pîinii”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/05/taina-piinii.html)
[4] Vezi primul număr al revistei Horeb dedicat „Urbanității și ruralității credinței” (https://basilica.ro/a-aparut-primul-numar-al-revistei-horeb-editata-de-episcopia-husilor/). Colaboratorilor, care au pledat cu entuziasm pentru destinul urban al creștinismului, pare să le scape faptul că Moise l-a întîlnit pe Dumnezeu în rugul aprins pe muntele Horeb, după ce se „depărtase cu turma prin pustie” (Ieșirea, capitolul 3). Vezi recenzia dlui Theodor Codreanu care semnalează cu delicatețe alte scăpări ale teologilor urbanologi: https://episcopiahusilor.ro/recenzie-un-eveniment-revista-horeb
