Dumnezeu știe și vede necazul nostru

 

„Zis-a Domnul către Moise: «Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și strigarea lui de sub apăsători am auzit și durerea lui o știu. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-un pământ roditor și larg, în țara unde curge miere și lapte […]»” (Ieșirea 3, 7-8).

 

Suntem poporul lui Dumnezeu și trăim în țara unde curge miere și lapte. Poate și din acest motiv am ajuns să fim stăpîniți uneori de puteri străine, care ne rîvneau țara tot atît de mult pe cît îi urau pe locuitori. După 1990, am profitat de libertatea de a ne alege conducătorii dintre cei care ni se părea că ne urau mai puțin. După ce am înțeles că între ei nu era nici o diferență în această privință, am încetat să-i mai alegem și astfel au început să se aleagă din nou ei singuri, la fel ca în perioada comunistă.

Dumnezeu știe și vede necazul nostru. Dar știe și vede și că încercăm să ne descurcăm cu Faraon. Știe și vede și că zicem ca Dumnezeu, dar facem ca noi. Știe și vede și că țara cu „pămînt roditor și larg” pe care ne-a dăruit-o, ne-a devenit străină.

Dumnezeu știe și vede necazul nostru. Dar știe și vede și că poporul Lui vorbește și se poartă ca un popor de egipteni.

Despre ordine (IV)

 

Există o putere legitimă și o putere nelegitimă. Puterea legitimă este puterea de sus. Mai precis, puterea legitimă este acea putere de sus față de care nici o altă putere nu este mai înaltă.

Fiind o putere legitimă, ea nu se impune și nici nu are nevoie de violență: de puterea legitimă se poate asculta ori neasculta. Pentru că ascultarea realizează apropiere și se realizează în apropiere, cel care ascultă este înălțat, dobîndind la rîndul lui putere de sus, ajungînd astfel să mijlocească, odată cu ascultarea, puterea de sus.

Puterea nelegitimă pretinde că este de sus, atribuindu-și o falsă înălțime fie negînd autoritatea puterii legitime, fie hotărînd că nu există nici o înălțime legitimatoare. 

Puterea nelegitimă este întemeiată pe neascultare și nu poate funcționa în condițiile ascultării. Fiind nelegitimă, ea nu poate admite libertatea, care implică posibilitatea neascultării. De aceea, puterea nelegitimă reduce problema libertății la raportul dintre drepturi și obligații. Pentru că libertatea nu este posibilă decît în ordinea puterii legitime și se realizează doar prin ascultare, puterea nelegitimă încearcă în permanență să identifice supunerea cu ascultarea. Dar pentru că și-a atribuit în mod fraudulos înălțimea legitimatoare, puterea nelegitimă va cere tot mai multă supunere cu cît va deveni mai conștientă de criza propriei legitimități și de natura vidă a înălțimii declarate.

Supunerea este necondiționată, absolută, universală; nu realizează nici o apropiere, ci tot mai multă separare între supuși. Iar în ciuda semnelor încurajatoare de la începuturile instaurării puterii nelegitime, în cele din urmă nu va înălța pe nimeni, ci îi va zdrobi pe toți.        

Despre ordine (III)

 

După cum știe toată lumea și după cum aminteam într-o postare mai veche pe acest subiect, există o ordine ierarhică și o ordine egalitaristă (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/08/despre-ordine-i.html). Însă ordinea ierarhică este de două feluri: cea întemeiată pe supunere și cea întemeiată pe ascultare. Supusul are stăpîn, iar supunerea nu este niciodată liberă, ci este întreținută prin frică. În schimb, ascultarea este liberă, iar cel care ascultă are un părinte: „Atunci e omul liber, cînd nu poate să nu asculte de porunca de sus” scria părintele Stăniloae într-un articol pe care l-am discutat cu altă ocazie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/istorie-si-libertate.html).

Omul ignoră „ascultarea de sus” atunci cînd refuză să admită că ar putea exista ceva mai presus de sine. De-abia atunci cînd nimic nu este mai presus de om, toți oamenii sunt egali. Ordinea democrată nu se întemeiază în mod originar pe consensul dintre egali, ci pe consensul absenței unei autorități mai presus de om. Egalitatea este derivată ulterior din recunoașterea absenței unei autorități supreme.

Proclamarea absenței autorității supreme constituie condiția ocupării locului acestei autorități, condiția accesului în societatea egalitaristă. Te poți bucura de autoritatea ordinii democratice în egală măsură cu toți cei care îi recunosc superioritatea ei absolută. Oricine refuză să o facă intră într-un raport de supunere față de ordinea democratică, încetînd să mai fie egal față de restul membrilor acestei ordini. Întrucît este ordinea cea mai înaltă, democrația se manifestă ca un tip de ordine ierarhică față de oricine nu îi recunoaște presupoziția ei fundamentală: și anume, că egalitarismul reprezintă societatea dintre ființele față de care nu există nici o altă ființă mai presus de ele.

Știința modernă este manifestarea puterii ordinii democratice. Nu există alte soluții decît singura soluție prescrisă de știință. Pentru că nu există altă autoritate mai înaltă decît cea democratică, puterea ei este absolută și infailibilă. Supunerea este obligatorie pentru a deveni egal cu ceilalți supuși. Nici unul dintre supuși nu mai este liber, dar toți sunt egali în supunerea lor. Acesta este motivul pentru care vaccinarea este obligatorie. Nu are nici o legătură cu boala, și nici nu urmărește în primul rînd participarea la noul tip de ordine socială, la noua cetățenie (https://dailysceptic.org/macron-says-no-vaxx-no-citizenship-as-france-unveils-new-stricter-vaccine-passports/). Are legătură cu participarea la noua umanitate, față de care nimic altceva nu poate fi mai presus și în afara căreia nimeni nu se mai poate numi om.  

Ei și ei

 

Dl Mihai Maci pare să creadă că declinul USR-ului este provocat de indiferența salvatorilor României față de realitatea socială, mai precis față de segmentul sărac și needucat al populației (https://revista22.ro/opinii/mihai-maci/ultima-sansa-a-usr-ului?fbclid=IwAR2KmlQM9q45iYjRlBr7gju6_lM81vk0CmWLsJQ4YLjxFijkdr2-xOwbcuk;  am ajuns la acest articol citind comentariul lui Alexandru Racu la https://alexandruracu.wordpress.com/2022/01/27/un-ultim-apel-catre-usr/). Impresia mea este că declinul USR este cauzat de indiferența lumii educate față de realitatea imediată, pe care omul simplu nu-și poate permite să o ignore nici dacă ar dori să o facă. Pentru electoratul cu educație medie, USR reprezintă tocmai această atitudine nerealistă pe care poporul a fost dintotdeauna înclinat s-o atribuie intelectualilor. Iar pentru ca USR să poată reveni în realitate, sau cel puțin în realitatea socială, dl Maci propune ca membrii USR să valorifice rarele momente în care George Simion nu se află la ușa oamenilor simpli, pentru a-i îmbrățișa la fel de patriotic precum o face liderul AUR. Într-adevăr, ar fi interesant să descoperim în perioada următoare inscripții precum USR ESTE ROMÂNIA, și nu văd de ce nu ar include în formulă ȘI BASARABIA.

Dl Maci pare însă că nu are o înțelegere rezonabilă a „bazei societății”. Se regăsește în rîndurile sale exact acea înțelegere simplistă, larg răspîndită printre oamenii educați din România, potrivit căreia lumea semi-educată este ușor manipulabilă pentru că este credulă, lipsită de criterii și poate chiar de facultatea gîndirii. Cu toate că nu au cunoscut niciodată omul simplu, decît în urma unor intersectări inevitabile și dureroase ca orice ciocnire a ordinii celeste cu cea sublunară (și anume, cu instalatorul, echipa de mutări mobilier, curierii, casierii, chelnerii, părinții altor copii la ședințele cu părinții etc) și-l închipuie resentimentar, agresiv și opus progresului personal și celui colectiv (că veni vorba, ați observat că tocmai persoanele care nu par afectate în mod deosebit de iubirea pentru oameni sunt cele mai dispuse să vadă resentimentari printre cei din jur și în special printre cei care aparțin exact segmentului social căruia îi reproșează deficiențe cognitive? Adică este posibil să pretinzi că ai înțeles un fenomen social complex după ce tocmai l-ai explicat prin resortul unic al resentimentului?):

 

„A vorbi de «progresism» în această lume revine la a-i trezi brusc pe oameni din visul lor paseist (în care văd, primăvăratic, cum resurget creatura pe ruinele fabricilor comuniste), agitându-le înaintea ochilor imagini de groază: de la «femeia cu barbă», la cyborg-ii care le vor lua locurile de muncă și-i vor transforma în sclavi. Firește că, aici, un rol masiv îl are și școala, căci școala noastră – de orice grad și la orice materie – vorbește doar despre trecut. Trecutul e sigur; viitorul – cine știe? Cine poate ști ce fac «americanii» prin laboratoarele lor, cu genii căzute-n paranoia și tehnologii atât de sofisticate, încât oamenii și-au pierdut nu doar patria și credința, ci și numele și genul?”(https://revista22.ro/opinii/mihai-maci/ultima-sansa-a-usr-ului?fbclid=IwAR2KmlQM9q45iYjRlBr7gju6_lM81vk0CmWLsJQ4YLjxFijkdr2-xOwbcuk).

 

De fapt, problema identității de gen, a celei biologice, problema legată de propunerea de rescriere genetică a omului îi neliniștește nu doar pe americani, ci pe toți oamenii responsabili de pe întreaga planetă. Nu văd cum ar putea servi cauzei progresului superficialitatea cu care dl Maci expediază aceste preocupări; mai degrabă ar fi un argument în plus pentru menținerea prevăzătoare a liniilor consolidate ale experienței trecutului.

De altfel, dl Maci recunoștea cu mai puțin de doi ani în urmă că nu a cunoscut lumea liceelor industriale (calul de bătaie al domniei sale și în apelul recent către USR), ceea ce nu-l împiedica să o descrie ca pe o „fabrică de rebuturi umane”:       

 

„Noi, cei care citim aceste rânduri, am crescut – în general – în case pline de cărți, am absolvit clasele teoretice ale liceelor din municipiile reședință de județ, ne-am cunoscut pe la olimpiadele naționale, am început o facultate (din aceea cu 20 – 40 pe loc), am crescut cu Editura Humanitas și cu Revista 22, am prins primele valuri de burse în străinătate, ocazie cu care ne-am regăsit, apoi ne-am revăzut pe la NEC, CEU, diverse colocvii, prezentări de granturi și mai știu eu ce. Și, firește, ne imaginăm că asta e lumea noastră și așa a fost dintotdeauna. N-am cunoscut – decât eventual din folclor – lumea liceelor industriale, a acelor fabrici de rebuturi umane în care transformase Ceaușescu școala românească «îmbinând învățământul cu producția».” (https://www.contributors.ro/omul-multilateral-dezvoltat/)

 

Pentru a avea acces la omul simplu trebuie să împărtășești sau cel puțin să respecți presupozițiile sale despre realitatea imediată. Este vorba despre setul lui de credințe, adică exact lucrurile cele mai valoroase de care USR și-a bătut joc în permanență. Cînd îmbrățișezi un om recunoști o solidaritate omenească cu el, o frățietate inaccesibilă generațiilor pentru care solidaritatea este o probă publică demonstrată prin implicare civică. Ce credincios ortodox se va lăsa îmbrățișat de unul pentru care închinarea la sfintele moaște sau la icoane reprezintă atitudini primitive? Cum te aștepți să te primească omul simplu după ce i-ai spus că în numele progresului vei scoate icoanele din școală odată cu ora de Religie?

Întotdeauna educația i-a separat pe oameni, chiar și atunci cînd educația nu însemna mai mult decît citirea urmelor. Poate că și astăzi educația reprezintă același lucru – doar urmele sunt mult mai complicate. Cu toate acestea, oamenii participau cu toții la o realitate comună, la o lume comună, chiar dacă era o lume organizată ierarhic. Această participare era asigurată, încă din perioada antică, de continuitatea istorică a imperiului și de continuitatea eternă a religiei (prin templul păgîn, respectiv prin Biserică).

Și astăzi educația îi separă pe oameni. Dar o face separîndu-i pe cei educați de realitate, oferindu-le iluzia că își pot crea realitatea. Iar efortul constant al lumii educate de a segmenta orice fel de continuitate istorică, culturală, biologică, de a anula trecutul și de a șterge memoria personală și colectivă a oamenilor prin intervenții invazive asupra corpului social nu poate avea ca urmare decît reacții naturale de respingere.

Întrucît s-a plasat în mod conștient în afara realității prin contestarea acestor elemente fundamentale fără de care nici o lume a omului nu poate rezista, segmentul reprezentat de USR este cumva în afara corpului social. A ieșit de pe orbita istorică a societății românești și a societății umane constituite istoric. Este o societate utopică. Pînă cînd organismul social va înțelege că AUR reprezintă la rîndul lui o intervenție de tip invaziv, poporul va căuta sprijinul AUR pentru a se proteja de acest adversar ciudat și cu totul nou nu doar în cultura noastră, ci în istoria lumii.

Se vorbește în mod neîntemeiat despre noi și ei. Însă nu există noi și ei. O parte dintre „noi” nu mai sunt printre noi, alții nu sunt încă. Deocamdată nu există decît ei și ei. Fiecare pretinde că ne salvează de toți ceilalți care pretind că ne salvează. Dar cu toții ne împiedică să redevenim noi înșine.