„… pe măsură ce o cultură începe să decadă, apare o dezvoltare a fenomenelor transgender. Acesta este un simptom al colapsului cultural al unei civilizații.”
Camille Paglia (https://www.cnsnews.com/news/article/sam-dorman/camille-paglia-transgender-mania-symptom-cultural-collapse)
Cei care refuză perspectiva binară asupra identității omului (bărbat sau femeie), refuză de fapt identitatea predefinită și responsabilitatea omului față de această identitate. Refuză astfel ideea că ceva care îi este exterior omului l-ar putea defini, l-ar putea determina fără acordul lui: trupul, limba, familia, religia, poporul. Întrucît tot ce mă predetermină mă anulează, tot ce mă predetermină este rău. Prin urmare, identitatea ca sumă a unor caracteristici pe care nu le-am ales este rea. Pentru că identitatea este rea și acest rău vine prin concepție, contribuția culturală și genetică a progenitorilor mei este rea. Tradiția culturală și religioasă, apartenența mea la o anumită familie reprezintă astfel mijloacele de transmitere a păcatului originar al nealegerii, al nelibertății. Eu sunt un rezultat compromis din capul locului prin nealegerea mea, prin neparticipare, prin lipsa consimțămîntului meu, prin tăcerea mea. Sunt rezultatul unui păcat, iar acest păcat poate fi împiedicat fie prin avort, adică prin alegerea liberă a mamei mele de a nu da viață unei ființe lipsită de capacitatea de a alege în mod liber și conștient să trăiască, fie prin ameliorarea genetică realizată prin fertilizarea in vitro, prin care contribuția naturii (prin selectarea embrionilor cei mai corespunzători) și cea a științei atenuează gravitatea păcatului originar al predeterminărilor și-mi redă o parte din libertatea care mă definește. [Completare ulterioară, 19:36: tot ce nu este ales de mine îmi este exterior și, prin urmare, mă înstrăinează și mă proiectează într-o direcție pe care nu eu mi-am ales-o.]
Cu cît procesul apariției mele pe lume este mai impersonal, cu atît mă regăsesc mai mult în lipsa de determinări esențiale; dimpotrivă, cu cît evenimentul apariției mele a fost determinat printr-o contribuție personală mai directă, cu atît îmi sunt mai străin. Potrivit noii viziuni, ceea ce se naște în mod natural este un avorton, un eșec, o creatură diformă, ceva deformat de o suită de condiționări care, departe de a-i da formă și chip, identitate și particularitate, îi limitează opțiunile și-l desființează în posibilitățile lui de realizare. Această viziune asupra individului uman, care-l anulează de fapt în toată unicitatea lui glorioasă realizată prin contribuția îmbogățitoare a strămoșilor și culturii lor, este extinsă și asupra societăților și popoarelor lumii, somate să se descopere pe sine prin lepădarea de sine. Este ce s-a întîmplat cu țările est-europene după 1990, ce se-ntîmplă acum în Ucraina și ce urmează să se întîmple în Rusia.
Aderarea țărilor est-europene la UE a însemnat pentru Vest nu doar o posibilitate de a exploata necondiționat și iresponsabil resursele umane și naturale ale acestor țări, ci într-o măsură chiar mai importantă i-a permis Occidentului să exploateze capitalul de credință al țărilor estice, prelungindu-și astfel propria supraviețuire spirituală cu prețul falsificării prin secularizare a creștinismului răsăritean. Nu este o întîmplare că acest mesianism civic este realizat prin imitarea noului popor ales, cel american, născut prin respingerea determinărilor istorice ale Lumii vechi și realizat prin acumularea unor emigranți, adică a unor oameni lipsiți de continuități organice.
În România, de pildă, acest lucru s-a realizat prin complicitatea directă a ierarhiei ortodoxe; o parte dintre ierarhi a considerat probabil că oricum ortodoxia este condamnată la dispariție, alții au considerat că umanismul occidental secular sau creștin îi oferă ortodoxiei un corp provizoriu, necesar traversării acestui episod istoric neprielnic; unii au văzut în acest proces de metamorfozare o evoluție istorică inevitabilă, iar restul fie n-au priceput nimic, fie au fost prea lași pentru a interveni.
Conflictul din Ucraina poate fi discutat astfel și din perspectiva politicilor identității în măsura în care admitem că ideologia de gen, care atacă direct problema identității, este doar un segment al unui domeniu cuprinzător, care cuprinde teme legate de etnicitate, dreptate socială, drepturile omului, economie politică, ecumenism, secularizare, naționalism etc. Chiar dacă opțiunea pentru LGBT face parte dintr-un asemenea proiect de redefinire de sine, este o eroare să credem că orientarea Ucrainei spre Vest poate fi redusă doar la o chestiune de orientare sexuală, așa cum consideră în mod superficial Patriarhul Chiril (https://www.newsweek.com/russian-orthodox-church-leader-blames-invasion-ukraines-gay-pride-1685636). Presupunînd însă că Patriarhul Moscovei ar avea dreptate, tînărul dezorientat care este făcut să vadă în operația de schimbare de sex (care este o minciună, în realitate nu este decît o operație de mutilare genitală: „Every cell of our bodies, except for the blood, remains coded with our birth gender for life.” https://www.intellectualtakeout.org/article/paglia-criticizing-transgenderism-not-transphobic/) soluția regăsirii de sine, trebuie ajutat să vadă eroarea și pericolul ascuns în această promisiune. A-l ține închis în casă nu rezolvă nimic și cu atît mai puțin tratarea lui cu o violență criminală.
Dacă este adevărat că opțiunea pentru păcat duce la sfîrșitul civilizației, atunci este la fel de adevărat că acest sfîrșit nu poate fi oprit cu bombe. O eliberare creștină nu se face printr-o intervenție militară decît în măsura în care cei robiți doresc eliberarea spirituală și sunt stăpîniți militar de o putere anticreștină superioară. Dar Ucraina nu dorește această eliberare, ceea ce înseamnă că intervenția militară rusească în Ucraina nu poate fi justificată în sens creștin. În plus, dacă Ucraina este o țară fără o istorie proprie și creată artificial de Lenin, așa cum a afirmat-o Putin (https://www.reuters.com/world/europe/extracts-putins-speech-ukraine-2022-02-21/), atunci este contradictoriu să-i reproșezi că se desprinde de rădăcinile ei istorice prin orientarea spre Vest. Mai degrabă, Putin se folosește de limbajul esențialist al realităților permanente pentru a ascunde faptul că Ucraina nu reprezintă pentru Rusia o misiune sfîntă, ci un contract, așa cum este și pentru Vest:
„Since its independence in 1991, the American people have supported Ukraine’s transition to democracy and a free market economy with over $5 billion in assistance. […] If Ukraine meets the EU’s conditions and signs in Vilnius, it will be able to export its goods to the largest single market in the world, tariff-free, by early 2014.” (https://www.foreign.senate.gov/imo/media/doc/Nuland_Testimony_REVISED.pdf)
„American support through public pronouncements, funding and democracy promotion helped at least in a small way to overthrow the pre-existing Russia-leaning regimes for more democratic, and in some cases, more pro-American governments.” (https://sites.tufts.edu/css/where-us-sees-democracy-promotion-russia-sees-regime-change/).
Putin îi reproșează Ucrainei că nu și-a asumat nici o obligație în schimbul ajutorului și protecției oferite de Rusia. Însă dincolo de efortul de a ține Ucraina politic și economic departe de Vest, ce obligații morale și-a asumat Rusia față de Ucraina, dincolo de prețurile preferențiale la gaz? Ce obligații morale și-a asumat Kremlinul față de Rusia în primul rînd?
Să interzici paradele gay și propaganda LGBT în țara ta funcționează mai degrabă ca o recomandare: cine interzice lucruri nu poate fi decît un tip rău, ceea ce înseamnă că lucrurile interzise nu pot fi decît bune. În ordinea societății deschise, orice interdicție amplifică natura represivă a determinărilor definitorii, transformînd transgresiunea constituției omului în soluție salvatoare.
Rezistența ucraineană în fața rușilor este desigur o nobilă și demnă manifestare patriotică, dar în măsura în care este sinucigașă (https://religionnews.com/2022/03/07/catholic-moral-theologians-on-russia-ukraine-war/), ea poate reprezenta exact acest refuz al unei identități care-mi este impusă din exterior și pe care o resimt cu atît mai străină cu cît îmi este impusă cu o violență sporită. Este foarte posibil ca majoritatea ucrainenilor să refuze rusificarea, deși nu am impresia că Putin ar urmări rusificarea Ucrainei, ci controlul ei economic și militar. La drept vorbind, Putin nu mai poate rusifica nici măcar Rusia. Însă în măsura în care au ales societatea deschisă, ucrainenii vor sfîrși prin a respinge și uncrainizarea odată cu orice criteriu istoric, cultural, religios sau biologic care să-i definească. Din acest punct de vedere, Ucraina nu este doar un premiu economic și politic (https://www.washingtonpost.com/opinions/former-soviet-states-stand-up-to-russia-will-the-us/2013/09/26/b5ad2be4-246a-11e3-b75d-5b7f66349852_story.html), ci este mai ales încununarea proiectului anti-identitar al anulării de sine în vederea redefinirii de sine. Departe de a împiedica realizarea acestui proiect, operațiunea militară rusească nu a făcut decît să confirme necesitatea și urgența operațiunii spirituale ucrainene de redefinire de sine (deși această redefinire este deja setată în meniul societății deschise).
Din păcate, acesta este un aspect pe care liderii ortodocși și persoanele publice din România care condamnă invazia rusă și Biserica Ortodoxă Rusă nu par dispuse să-l recunoască. Părerea mea este că nu vor să-l recunoască pentru că au contribuit la sau cel puțin au permis răspîndirea proiectului redefinirii realității în cultura română și în Biserică.
Dacă Paglia vede în manifestarea identității sexuale fluide semnul prevestitor al prăbușirii civilizațiilor (https://www.cnsnews.com/news/article/sam-dorman/camille-paglia-transgender-mania-symptom-cultural-collapse; vezi și la https://www.theamericanconservative.com/dreher/paglia-transgender-civilizations-decline/; Dreher citează aici și observația politologului Dale Kuehne, pentru care Occidentul a depășit punctul critic al problemei identității, în cadrul căreia chestiunea genului este secundară), atunci este greu de înțeles de ce liderii ortodocși care condamnă astăzi invazia rusă au tăcut în contextul Referendumului pentru familie din România din 2018 (fiind deosebit de rezervați atît în intervalul organizării lui, cît și după aflarea rezultatului dezastruos, al participării de 20%). Pentru că prăbușirea familiei este un semn mult mai evident și mai neliniștitor al sfîrșitului civilizației decît războiul. Rezultatul referendumului pentru familie din 2018 ne arată că pentru societatea românească familia nu este salvatoare și prin urmare nu merită salvată. Eșecul referendumului susținut recent în Ungaria cu privire la ocrotirea copiilor față de sexualizare și ideologizare LGBT demonstrează că în ciuda unui nucleu conservator responsabil, cu discurs public curajos și consecvent, societatea deschisă respinge instinctiv încercările de a apăra prin interzicere. Desigur, în măsura în care interzicerile iau forma unor restricții sau limitări care-mi afectează identitatea naturală și încurajează identitatea artificială, ele vor fi susținute de societatea deschisă. Astfel, condiționările impuse sub pretextul pandemiei de Covid-19 au fost susținute și încurajate de societatea deschisă pentru că ne transformau în altceva decît eram: ca pacienți, ca „asimptomatici”, masca, distanțarea, vaccinul ne ofereau o identitate artificială, superioară identității naturale, istorice, întrucît era o identitate științifică, deci neutră, impersonală.
Este rea orice identitate pe care nu am ales-o: biologică, sexuală, culturală, națională, religioasă. Identitatea este o transgresiune, un viol, o amenințare la adresa integrității mele: îmi spune cine sunt, ce sunt, cui îi aparțin. Întrucît este vocativă, identitatea este autoritaristă, patriarhală, deci abuzivă. Eu nu exist decît în măsura în care sunt rezultatul propriului meu proiect. Nu pot fi cu adevărat decît în măsura în care îmi aleg ființa, iar această alegere presupune contestarea trecutului și condamnarea istoriei. Nu pot deveni cu adevărat eu însumi decît în măsura în care anulez condiționările biologice și culturale. Eu nu sunt decît în măsura în care renasc, iar renașterea mea personală presupune o anulare totală a trecutului, deci a culturii. Nu-mi regăsesc identitatea decît prin reatribuirea („reassignment”) unor proprietăți inventate sau cel puțin hotărîte de mine: reatribuirea genului („gender reassignment”) prin intervenții chirurgicale și tratament hormonal este doar o etapă dintr-un proces mult mai cuprinzător care presupune reatribuirea naționalității și religiei (presupunînd că mi-am reatribuit totuși apartenența la specia om). Evident, această gîndire este nihilistă în esență și la limită sinucigașă, întrucît oricît m-aș reinventa, nu mă pot crea cu adevărat. De aceea, proiectul de anulare a culturii care m-a făcut posibil trebuie să includă nu doar reinventarea mea permanentă, ci și propria mea anulare de sine ca suspendare deplină a determinărilor care mă falsifică.
Proiectul redefinirii realității este în esență un proiect umanist, elaborat în Renaștere. Este vorba despre o nouă viziune despre om, o nouă credință în posibilitatea omului de a se depăși pe sine la nesfîrșit. Orice umanism este transumanist și pleacă în mod necesar de la raportul dintre limită și identitate. Identitatea oferită de specialiști din domeniul medical împreună cu cei din domeniul științelor sociale odată cu progresul biotehnologic reprezintă promisiunea supremă a umanismului european, care a atins momentul descompunerii lui odată cu recunoașterea împlinirii ființei umane nu prin cultură, ci prin chirurgie estetică. Felul în care este folosită criza umanitară din Ucraina este menit să ascundă această criză a umanismului.
În timp ce problema umanitară ocupă în mod firesc prim-planul situației din Ucraina, mai puțin observată este problema umanistă care a contribuit la această situație. Opțiunea Ucrainei pentru Vest presupune nu doar o opțiune politică pentru valorile democrației liberale, ci și o opțiune culturală și spirituală pentru umanismul secular. Dar această religie civică a umanismului secular este afectată la rîndul ei de declinul religios occidental, determinat de pierderea capacității lumii occidentale de a mai crede în ceva, de a mai crede în ea însăși, după cum observa Camille Paglia vezi de la min. 05:00: https://www.youtube.com/watch?v=I8BRdwgPChQ În paranteză, merită notat că rusofobia actuală ar putea fi definită din perspectiva definiției dată de Paglia fobiei, „o fobie este o frică sau o obsesie epuizantă, neîntreruptă, produsă uneori de o atracție inconștientă față de exact lucrul de care se teme.” https://www.intellectualtakeout.org/article/paglia-criticizing-transgenderism-not-transphobic/)
Occidentul este epuizat moral și cultural pentru că și-a pierdut credința. Nu doar credința creștină, respinsă încă din Epoca Rațiunii; este vorba despre capacitatea de a crede în general. Este adevărat că Vestul continuă să-și genereze ideologii și utopii umaniste, dar ele nu mai înseamnă nimic în fața unor societăți împăcate deja cu propria lor dispariție. De aceea, criza umanitară din Ucraina este folosită în speranța că va rezolva criza mai veche a umanismului. Acesta este motivul pentru care războiul din Ucraina este stors acum de ultimele picături de sînge și lacrimi, în speranța că atrocitățile vor determina societățile occidentale să redescopere credința în umanitate. Iar odată cu umanismul este resuscitat și creștinismul occidental, care se reinventează la rîndul lui, întemeindu-se nu în Jertfa de pe Golgota, ci în Masacrul de la Bucha.