De la abolirea monarhiei din 1947, conducătorii României au înlocuit și pălăria odată cu coroana. Chiar și în perioada regimului Constantinescu, șapca a reușit să rămînă cumva sub acoperire, în timp ce în epoca Iohannis șapca a fost supusă unor pronunțate modificări de croială geopolitică.
Veșmintele rămîn simbolice în ciuda pretenției omului modern că lumea este lipsită de reflexul semnificativ al sensului. Șapca sau basca proletară reprezentau un tip de ordine, de uniformitate și conformitate față de o anumită viziune despre lume în aceeași măsură în care șapca americană de baseball (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/donald-trump-i-a-daruit-lui-klaus-iohannis-o-sapca-make-romania-great-again-1175917) exprimă o ordine, uniformitate și conformitate proprie, care permite disidența purtării șepcii cu cozorocul la ceafă, dar nu și scandalul înlocuirii șepcii cu o pălărie.
Pălăria este periculoasă pentru ordinea democrației neoliberale din același motiv pentru care este inacceptabilă pentru ordinea democrației proletare: are ceva vechi în ea, are o tradiție, are istorie. Calota pălăriei înalță statura omului și permite în plus asocieri riscante cu arhitectura coroanei. Putem pretinde că toți oamenii se nasc egali, dar oricine știe că nimeni nu se naște rege. Trebuie mai întîi să ai un drept legitim la tron, după care trebuie să-ți fie verificată sănătatea mintală (care presupune credința în Dumnezeu), iar apoi trebuie să fii uns printr-un ritual religios care ne împiedică să uităm de sursa reală a autorității legitime.
Șapca dăruită de Trump lui Iohannis reprezenta evident o confirmare din partea autorității suzerane. În același timp, ea reprezintă o garanție de securitate, un simbol al scutului NATO care oferă liniște și ocrotire în Occidentul de astăzi (cf. lucrarea lui Jean Delumeau, Liniștiți si ocrotiți. Sentimentul de securitate in Occidentul de altădată, vol. 1 și 2, Polirom, 2005). Într-o ordine seculară, speranța și frica sunt la rîndul lor secularizate: suntem eliberați de frica de apocalipsa nucleară prin credința în providența seculară a scutului antirachetă și a arsenalului militar occidental, care ne sunt oferite pe măsură ce ne pocăim pentru păcatul necredinței în evoluția omului și în progresul istoriei și ne rugăm (cerînd noi împrumuturi), oferim pomană și azil (refugiaților și emigranților) și facem toate celelalte fapte bune necesare pentru a primi indulgențele adunate în tezaurul meritelor prisositoare dobîndite de mesianismul nord-american.
Sper că după o lectură proaspătă a cărții lui Delumeau voi putea reveni asupra acestor teme pentru a înțelege mai bine mutațiile produse în sentimentul de securitate în societatea europeană postbelică. Ce aș vrea să observ deocamdată este că tocmai garanțiile de securitate națională sau de securitate umană oferite astăzi de NATO, ONU, UE și SUA ar spori mai degrabă, prin secularismul lor absolut și necondiționat, sentimentul de nesiguranță al societății medievale. În ciuda optimismului multor creștini ortodocși, mă tem că actul american de înfiere spirituală a lumii europene ne oferă un fals sentiment de „liniște și ocrotire” care ne împiedică să vedem măsura în care salvarea valorilor creștine se realizează cu prețul transformării lor în valori anticreștine.