Dar ce înseamnă să gîndim teologic o criză sanitară? Înseamnă oare că ar trebui să examinăm teologic observațiile științifice legate de apariția, manifestarea și tratarea bolii? Nicidecum (aceasta este eroarea căreia i-au căzut victimă creștinii fundamentaliști, care au tratat teologic produsele medicale, considerîndu-le mijloace de posedare demonică). Indiferent de natura crizei, atitudinea teologică este cea care urmărește întrebarea sau întrebările adresate de criza respectivă. Indirect, aceste întrebări pot fi desprinse cu ușurință din răspunsurile bune sau proaste oferite deja de societate în cursul provocărilor cauzate de complexul pandemic (care a inclus, pe lîngă amenințarea bolii în sine, întreaga serie de măsuri luate de autorități precum și felul diferit în care oamenii s-au raportat atît la boală, cît și la măsurile luate pentru combaterea ei). Am putea descoperi astfel că, prin răspunsurile formulate, criza sanitară a contribuit nu doar la răspîndirea, ci mai ales la justificarea unei înțelegeri seculare a corpului, sănătății și a morții care, dacă este lăsată neconfruntată teologic, poate influența grav întreaga antropologie creștină.
De fapt, în România, lucrul acesta s-a întîmplat deja, după cum am arătat în observațiile făcute în ultimii ani pe acest blog. Se vede acum mai bine importanța apelului făcut de Mircea Platon cu peste un deceniu în urmă, cînd propunea ca, „în condițiile în care multe dintre vechile realități s-au prăbușit sub loviturile modernității, o ultimă rezistență poate fi încercată pe axa antropologiei creștinismului răsăritean” („Cum poți fi conservator”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forță: România profundă, Logos, 2008, p. 317-318. Această propunere a fost dezvoltată explicit în volumul Măsura vremii, https://www.predania.ro/pdf/martor-masura-vremii.pdf, unde normalitatea a fost descrisă dinspre înțelegerea ortodoxă a omului și a lumii; anul trecut reveneam asupra nevoii de recuperare a unei înțelegeri ortodoxe a omului în vederea orientării lui și în istorie, nu doar în veșnicie: https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/11/viziunea-ortodoxa.html).
Sigur că această înțelegere seculară nu este nouă, ci a devenit dominantă în Vest încă din secolul 19. Însă rapiditatea și mai ales ușurința cu care viziunea seculară a cucerit societatea noastră care se identifica drept creștină cu doar două, trei decenii în urmă ar trebui să-i determine pe cei care continuă să-și afirme identitatea creștină să fie mai atenți la noile răspunsuri oferite vechilor întrebări legate de sensul vieții și destinul omului.
Poate că o conștiință creștină matură nu a fost poate niciodată larg răspîndită în cadrul unei societăți. Însă ce este nou în epoca actuală este faptul că, cel puțin în marile orașe din România, creștinismul a încetat să mai fie perceput ca o ordine de la sine înțeleasă. Oricît ar fi de dureros, ar trebui să recunoaștem că lumea în care se nasc copiii români nu mai este una creștină. La drept vorbind, omogenitatea mecanică a lumii globale actuale ne îndreptățește să ne întrebăm dacă astăzi mai există o lume propriu-zisă, adică o formă de organizare umană constituită organic de-a lungul istoriei. Viziunea ortodoxă care asigura continuitatea lumii ortodoxe a fost evacuată programatic de elita intelectuală de dreapta împreună cu ierarhia ortodoxă, fiind înlocuită de o viziune globală, pluralistă, inspirată și orientată de un umanism agnostic și cosmopolit (precum cel propus de Rob Riemen în Noblețea spiritului, carte elogiată de intelectualul ortodox H.-R. Patapievici; vezi o recenzie lămuritoare la https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb?cp=1).
De la o predeterminare religioasă și socială, creștinismul (ortodox) devine într-o măsură tot mai largă o chestiune de opțiune personală, dar fără ca tinerele generații din fosta lume ortodoxă să resimtă vreo obligație personală sau socială în vederea unei opțiuni anume (astfel, pînă și renunțarea la creștinism devine un lucru pozitiv prin simplul fapt că a fost decisă în urma unei alegeri). Chiar dacă este încă puțin răspîndită, ezitarea unor cupluri de tineri ortodocși în privința botezului nou-născuților, care face ca întrebarea „cînd?” (îi botezăm) să fie înlocuită de întrebarea, „dacă?” (îi botezăm) este percepută ca normală. Această receptare politicoasă și înțelegătoare a unei decizii de neconceput pentru generațiile anterioare favorizează răspîndirea accelerată a acestei noi atitudini printre cuplurile tinere. Secularizarea, sursa exclusivă a răului în discursul Patriarhiei Române, nu explică decît în parte această transformare a gîndirii ortodoxe. În fapt, intelectualii români formați religios în paradigma păgînă elaborată de Scrima și Pleșu de-a lungul premiselor formulate de Mircea Eliade au încurajat afirmarea unor interogări subversive și preferința pentru atitudinea dilematică în raport cu adevărurile fundamentale.
În urma acestui act revoluționar de răsturnare a ordinii teologice creștine, perspectiva dilematică devine măsura autenticității existențiale, determinînd validitatea oricărei afirmații ultime. Noua preocupare a tinerilor părinți cu privire la dreptul propriului copil de a-și alege credința mai tîrziu, în cunoștință de cauză, nu exprimă prin urmare doar un reflex secular, ci constituie și o atitudine religioasă care se pretinde matură și responsabilă, fiind integrată în setul de alegeri care definesc noua conștiință umană și noua normalitate. Dreptul de a-ți alege credința ține de dreptul de a te defini și redefini, de a-ți defini familia, identitatea sexuală, comunitatea și realitatea. Este un experiment diabolic care este mai greu de identificat ca atare întrucît este rezultatul unei împletiri între spiritualitatea gnostică și gîndirea iluministă, prin care transformarea de sine prin cunoașterea gnostică (care îl dezvăluie pe om ca ființă divină) se combină cu transformarea societății, a istoriei și a lumii propusă de iluminism (și prin care omul acționează ca ființă divină, ca autor al lumii și al istoriei). Gîndirea de tip pro-choice nu se limitează la revendicarea dreptului la avort: de fapt, afirmarea dreptului la avort este doar una dintre manifestările unei dispoziții gnostice, prin care dreptul meu de a mă împlini sau afirma în individualitatea mea absolută este superior datoriei mele de a transmite o altă viață. Gnosticul nu are datorii sau obligații pentru că este dumnezeu; singura lui obligație este de a se afirma ca dumnezeu. Dar pentru că nu toți oamenii au disponibilitate pentru contemplație și înțelepciune, sunt necesare instituții ale eliberării omului forțate prin redefinirea lui și a lumii. BOR a devenit, în special sub conducerea PF Daniel, una dintre aceste instituții. Nu doar că BOR nu a luptat pentru ocrotirea adevărului omului (Patriarhia numind dezastrul de la referendumul pentru familie din 2018 „un succes nedeplin”!), nu doar că a tăcut în legătură cu încălcarea demnității omului (în timpul pandemiei) sau cînd dreptul la viață al pruncilor a fost negat recent chiar de Ministrul Familiei, Gabriela Firea (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/gabriela-firea-sustine-dreptul-la-avort-nimeni-nu-poate-cere-unei-femei-sa-nasca-sau-sa-moara-1995987), dar prin încurajarea conceptelor de dezvoltare personală, educație digitală și mentalitate deschisă BOR acționează ca o instituție a noii normalități și ca un agent al transumanismului.
În loc să urmărească efectele materiale ale Întrupării, liderii ortodocși români s-au concentrat asupra sensurilor general umane ale creștinismului, inventînd nu doar un „creștinism pentru suflet”, ci un creștinism pentru om, un creștinism umanist care lasă omul la voia gnosticismului religios sau ateu, precum cel al liberalismului clasic (pentru ateismul gnostic și legătura dintre Iluminism, liberalism, modernitate și gnosticism, vezi Abad T., Alfredo A., „Nicolás Gómez Dávila y las raíces gnósticas de la modernidad”, Ideas y Valores, vol. 59, núm. 142, abril, 2010, pp. 131-140). Dezvoltarea personală, recomandată în BOR prin cotidianul Lumina, nu este decît o formă coruptă a ideii de mîntuire personală, o înțelegere a mîntuirii deformată deja prin influența individualismului protestant, care a văzut salvarea ca pe o afacere privată între om și Dumnezeu. Dar tot aici intră și ideea, la fel de dragă ortodoxiei actuale, a salvării prin cultură ca formă de salvare prin spiritualitate, adică printr-un exercițiu mental care-ți confirmă că ești bun pentru că ești superior și ești superior pentru că ești spiritual. După cum observa Nicolás Gómez Dávila, „dogma bunătății naturale a omului formulează în termeni etici experiența centrală a gnosticului: omul este în mod natural bun pentru că este în mod natural dumnezeu.” (Nuevos escolios a un texto implícito, tomo II, Procultura, Bogotá, 1986, p. 52)