Contrar celor pe care le cred despre ei înșiși liderii Bisericii, ei nu sunt Biserica, ci parte a Bisericii. Mai precis, sunt acele organe ale Ei cu funcția specializată de a-l face prezent pe Capul Bisericii, Iisus Hristos, nu doar în mod public prin slujirea liturgică și prin vestirea venirii Domnului și apropierii Împărăției lui Dumnezeu, ci și în mod personal, prin urmarea personală a lui Hristos. Din acest motiv, sarcina fiecărui creștin de a-l face prezent pe Hristos, adică lucrător în viața creștinului, depinde nu doar de harul lui Dumnezeu și de dragostea creștinului pentru Domnul și pentru Biserică, ci și de măsura în care clerul își asumă și realizează propria lui sarcină de a-l manifesta pe Domnul. Chiar dacă corupția spirituală și morală a unei ierarhii ortodoxe canonice nu afectează validitatea Sfintelor Taine, o astfel de ierarhie poate compromite rodirea Sfintelor Taine în viața credincioșilor.
O credință adevărată poate fi deformată, falsificată, atunci cînd conținutul ei valid este întrebuințat în scopuri străine sau opuse credinței respective: cultura, civilizația, piața liberă, inițiativa liberă, progresul democrației, progresul social, dezvoltarea personală. Am numit cîteva dintre obiectivele principale care i-au fost atribuite ortodoxiei românești de liderii BOR din ultimii douăzeci de ani și care au slăbit, dacă nu cumva au otrăvit grav credința și înțelegerea ortodoxă.
De aceea, dacă criteriul credinței corecte este, pe lîngă continuitatea succesiunii apostolice, conformitatea cu credința creștină afirmată de Biserică prin Sfinții Apostoli și în cadrul Sinoadelor Ecumenice, există totuși semne că această credință începe să fie falsificată chiar dacă aparent rămîne ortodoxă. Iar aceste semne se arată prin roadele ei: pe prorocii mincinoși, ne arată Hristos, îi cunoaștem după roadele lor (Matei 7, 15-20; observația „după roadele lor îi veți cunoaște” este subliniată de două ori, la versetele 16 și 20)
Dacă Hristos nu este prezent atît văzut (prin gesturile și afirmațiile publice ale credinței), cît și nevăzut în noi (prin urmarea și conformarea duhovnicească cu El), demonii vor ocupa partea din care El lipsește, asaltînd și în cele din urmă cucerind partea în care îl păstrăm. Dacă-l păstrăm pe Hristos doar în „sufletul nostru”, cum o face majoritatea ortodocșilor crezînd că aceasta este credința autentică (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/despre-diferenta-dintre-credinta.html), demonii vor zădărnici credința lăuntrică lipsind-o de ținta ei ultimă și permanentă, unirea cu Hristos. Dacă Hristos este doar o preocupare exterioară, demonii vor umple sufletul nostru cu o credință doar aparent creștină, dar care în mod esențial nu va fi decît o credință în noi înșine, în om.
De aceea, Hristos nu ne permite să separăm credința adevărată de roada ei cea bună:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.” (Matei 7, 21-23).
Cînd cărturarii l-au acuzat pe Hristos că alungă demonii cu ajutorul demonilor, Domnul le-a răspuns că aceasta ar însemna ca demonii să se nege pe sine (Matei 12, 24-29; Marcu 3, 22-27). Simplul fapt că cineva alungă demonii în numele Domnului nu demonstrează decît puterea numelui Domnului, nu și credința corespunzătoare în numele Domnului. Dar cînd nu ne îngrijim în același timp de interiorul și de în afara noastră, de fidelitatea noastră lăuntrică și de cea publică față de învățătura creștină, cînd ne îngrijim de împărăția lui Dumnezeu dar nu și de locul ei în noi și printre noi, sau, dimpotrivă, doar de locul împărăției dar nu și de împărăția însăși (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/08/gindul-de-zi-42.html), atunci demonii se vor folosi de credința noastră neroditoare față de cele din afară sau de cea neputincioasă față de cele dinăuntru pentru a stăpîni și peste Biserică, nu doar peste lume.