Astăzi, la casă la magazin, un bărbat în jur de 70 de ani atins de acea melancolie întreținută etilic, îmi împărtășește cu resemnare un adevăr pe care se pare că l-a descoperit destul de recent, sub constrîngerile vîrstei: „Viața îți dă, dar îți și ia”. Pe bandă pusese cîteva sticle de bere, semn că era hotărît să nu-i cedeze vieții inițiativa. Îi răspund, în încercarea de a-i arăta un context mai larg al vieții: „Este adevărat, dar oricum ne dă mai mult decît ne ia. Este foarte greu să nu ieși pe plus la sfîrșit.” Omul arată surprins, pentru o clipă pare dispus să primească mai mult. Dar rutina melancoliei este mai puternică și-l ajută să-și revină la starea confortabilă de om care a pierdut totul: „Așa este; am rămas singur.”
Apoi mi-am dat seama că am greșit: viața nu-ți ia nimic din ceea ce-ți dă. Ceea ce pierdem în viață nu sunt lucrurile vieții. Lucrurile vieții sunt lucruri vii. Lucrurile vii sunt lucrurile care dau viață, care aduc la viață, care trezesc viața. Sunt lucrări ale vieții.
Ceea ce viața ne-a dăruit la un moment dat rămîne al nostru pentru totdeauna. Simplul fapt că am avut viață înseamnă nu doar că ni s-a dăruit viață, ci că viața ni s-a dăruit. Iar viața nu se poate lua pe sine, nu se poate retrage din sine. Cu atît mai puțin cînd căutăm viața și rămînem în ea (Ioan capit. 6).