Toate războaiele sunt războaie sufletești. Războaiele de cucerire sunt duse pentru robirea sufletului, războaiele de apărare pentru apărarea sufletului. Obiectivul unui război nu este teritoriul, ci sufletul. Pentru că sufletul este unit cu trupul, trupul poate fi uneori victima secundară a războiului. Dar un război sufletesc lipsit de victime trupești este mai violent decît războiul trupesc, iar răul produs de un război sufletesc se vindecă mai greu decît cel produs de războiul trupesc.
Victorioase în războiul sufletesc din Ucraina, SUA și UE se pregăteau pentru războiul trupesc pe care-l anticipau și probabil că-l urmăreau. Înainte de invazia militară rusească, Ucraina fusese deja invadată de armata spirituală a Occidentului secular. Dar ceea ce liderii ruși au înțeles prea tîrziu e că și Rusia fusese cucerită spiritual de Vest încă din secolul 19. Această cucerire spirituală a permis reușita comunismului, care a agravat și mai mult pustiirea sufletească a poporului și alienarea elitei. Soljenițîn a fost primit în Rusia cu aceeași răceală care-l însoțise în Vest: fiecare dintre cele două tabere spera ca scriitorul rus să-i confirme superioritatea morală față de cealaltă, refuzînd totodată criticile aduse de Soljenițîn și apelul său la asumarea viziunii creștine despre lume ca singura soluție pentru o lume umană. Dar într-o lume necreștină, „uman” poate însemna orice: umanism, consumerism, transumanism. În Europa de Vest, în Statele Unite și în Rusia, Soljenițîn vorbea deja într-o limbă moartă: în limba creștinătății.
În mod ironic, mesajul prin care PF Daniel își exprima speranța „că forțele politice euro-atlantice mai pot găsi calea unui dialog pacificator spre binele Ucrainei și al întregii Europe” (https://basilica.ro/patriarhul-daniel-apel-la-incetarea-razboiului-in-ucraina-si-rugaciune-pentru-pace/), oferă de fapt o justificare creștină întreținerii și amplificării războiului din Ucraina (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/02/biserica-ortodoxa-romana-institutie.html): semnificația păcii creștine ca „pace de sus” este pervertită prin această poziționare politică, fiind transformată în „pacea de jos”, în pax americana. Tocmai acest apel nominal către blocul NATO face din forțele euro-atlantice principalul responsabil pentru amînarea nedefinită a păcii și prelungirea conflictului. Iar în măsura în care forțele NATO descurajează propunerile de pace printr-o implicare militară tot mai agresivă, este greu de admis că SUA, UE și NATO mai pot fi considerați „făcători de pace”, așa cum s-au străduit să ne convingă ortodocșii euro-atlantiști, care, după ce au asigurat în acești treizeci de ani invazia și victoria în războiul sufletesc dus împotriva unuia dintre ultimele popoare creștine, ne pregătesc acum pentru războiul trupesc.