Într-o lume normală, pînă și degenerarea este normală în sensul că este capabilă să recunoască atît normalitatea, cît și devierea anormalității în raport cu normalitatea. Într-o lume normală anormalitatea nu se opune normalității, ci este mai degrabă o neputință, un eșec conștient de a realiza normalitatea, care rămîne dorită totuși ca model al vieții omului.
Într-o lume anormală, normalitatea riscă să se strice, însușindu-și fără să-și dea seama premise denaturate. Într-o lume anormală, anormalitatea se opune direct normalității. Într-o lume anormală, anormalitatea rămîne o cădere din normalitate, dar se percepe ca noua normalitate (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/08/noua-normalitate.html). Lumea anormală nu este doar simpla consecință a unei degenerări tot mai răspîndite: este rezultatul unui proiect elaborat de transformare a lumii.
În această cădere teribilă definită ca reconstrucție a lumii, normalitatea riscă să fie cuprinsă la rîndul ei. De pildă, normalitatea poate ajunge să participe ea însăși la pervertirea ordinii normalității prin disponibilitatea de a negocia și a ajunge la un compromis satisfăcător în legătură cu natura normalității. Acest lucru s-a întîmplat deja în ortodoxia românească prin falsificarea definiției omului, a sensului vieții omenești și a naturii relației dintre om și Dumnezeu: omul nu trebuie decît să fie bun, adică așa cum este deja, să creadă cît de cît și să mai treacă pe la biserică. Nu doar că o asemenea viziune îi împiedică pe tot mai puținii oameni normali să rămînă normali și, cu atît mai puțin, să apere normalitatea, dar îi transformă în instrumente ale anormalității fără să-și dea seama, exact așa cum a devenit BOR prin liderii ei și prin majoritatea poporului credincios.