Lumea ca ordine a păcatului este lumea vechiului Adam. Este o lume veche, populată de omul cel vechi. Timpul lumii căzute este un timp învechit de moarte.
Lumea este în
afara începutului, prinsă în sfîrșitul adus de Cădere. Ce aduce nou
modernitatea este accelerarea Căderii prin întrebuințarea științei în scopul
ascunderii descompunerii omului vechi. Nu doar omul căzut este de nerecunoscut în raport cu omul de dinaintea Căderii (și cu atît mai puțin față de omul restaurat în Hristos), dar pînă și omul căzut de astăzi este de nerecunoscut în raport cu omul căzut de ieri.
După 1990 și în
special în ultimii douăzeci de ani, Patriarhia Română a participat la
această lucrare de camuflare a morții și de redefinire a Căderii drept progres, prelungind-o asupra întregii ortodoxii românești. Liderii ortodocși au făcut
din misiunea dumnezeiască de salvare a lumii o operațiune de justificare a
Căderii. Astăzi, în ortodoxia românească înstrăinarea de Dumnezeu este binecuvîntată ca formă de dezvoltare
personală, cugetul lumesc încurajat ca mentalitate deschisă, sfințenia este
redefinită ca bunătate și bunătatea ca o virtute care-l face pe omul vechi să
se simtă bine și mai ales bun. Modelul ortodoxului de astăzi este credinciosul care-l împiedică pe omul căzut să-și descopere starea sa căzută.
Refuzînd noutatea vieții adevărate în Noul Adam, liderii ortodocși au cufundat BOR în falsa noutate a lumii de astăzi, desprinzînd Biserica de puterea singurului început adevărat și refuzînd astfel lumii șansa începutului. Biserica Ortodoxă Română a devenit biserica Vechiului Adam, pe care-l pregătește discret de moarte, dar fără să-i spună ca nu cumva omul vechi să se sperie, să se întoarcă și să fie viu.