Cînd Biserica ne îndeamnă „Gustați și vedeți că bun este Domnul” (Psalmul 33, 8), ea nu ne cere părerea, deși ne verifică gustul. Domnul rămîne bun chiar dacă nu este pe gustul nostru: de fapt, este posibil să nu ne placă Domnul tocmai pentru că este bun.
În Biserică, gustul este o chestiune obiectivă – gustul în Biserică este gustul Bisericii. [Completare ulterioară, 10 august 2022: Expresia De gustibus non est disputandum are sens tocmai pentru că aici gustul particular coincide cu gustul comun al Bisericii, al Trupului mistic al lui Hristos. Cel care participă la Trupul lui Hristos are gustul lui Hristos în primul rînd pentru că face parte din Trup, pentru că este hristificat, deci un hristos după har și, prin urmare, după gust. Creștinul ar trebui să aibă la rîndul lui nu doar un gust pentru Hristos, ci și gust de Hristos]. După cum arată dl Alexandru Mihăilă, teologia patristică a dezvoltat hristologic și liturgic sensul duhovnicesc al gustului din Vechiul Testament, făcînd din el o problemă legată de cunoașterea adevărată (https://basilica.ro/gustati-si-vedeti/).
[Completare ulterioară, 10 august 2022: Românescul „savoare” ca proprietate superioară a unui aliment sau chiar a vieții („savoarea vieții”) precum și ca senzație produsă de această calitate (astfel încît un lucru, o situație sau o persoană pot fi descrise drept savuroase cu sensul de încîntătoare) provine din fr. „saveur”. În franceza veche, „savor” însemna gust, condiment, încîntare, plăcere, fiind preluat din lat. „saporem” (gust, savoare, buchet) înrudit cu lat. „sapere” (a avea savoare”). Deși lat. „sapient” (înțelept, capabil să discearnă) provine direct din lat. „sapientem” (a avea judecată, a discerne, atent), totuși, ca sens specializat al participiul prezent al lui „sapere”, lat. „sapient” desemnează atît lucrurile care au gust, cît și persoanele capabile de degustare, a căror înțelepciune le permite să distingă atît între gusturi diferite, cît și între lucrurile cu gust și cele fără gust.
Opoziția, dacă nu cumva chiar și distincția dintre cunoașterea senzorială și cea intelectuală pare să ne fie refuzată în primul rînd de limba însăși. Chiar dacă în română distingem între „sens” și simț”, ambele vin din același termen latin, „sentire”, care (prin „sens” din franceza veche) a dat în engleză „sense”, care a înseamnă atît „simț”, cît și „sens” (în sec. XIV, termenul se referea în special la înțelesul, interpretarea, semnificația Sfintei Scripturi, vezi la https://www.etymonline.com/word/sense). Limba ne spune că a avea gust înseamnă a avea înțelepciunea de a găsi sensul lucrurilor. Iar gustul lucrurilor este rațiunea, logosul lor.
Pentru a adapta
la această discuție morala din schița lui Caragiale, „Căldură mare”, am putea
spune că celor lipsiți de sapiență nu le rămîne decît să fie pacienții
gusturilor unei epoci lipsită de gust, adică lipsită de logos.]
În Biserică, gustul este o cunoaștere adevărată pe de o parte pentru că este o cunoaștere a adevărului unificator („Am văzut lumina cea adevărată”...), iar, pe de altă parte, pentru că omul care cunoaște, creștinul, este un om unificat. Gusturile sale trupești sunt ordonate de cele duhovnicești astfel încît fructele păcatului îi par omului unit cu Hristos la fel de amare și de respingătoare ca și rădăcina. Omul care-l gustă pe Domnul are gustul Domnului în ambele sensuri are expresiei: simte bunătatea Domnului și totodată dobîndește la rîndul lui gustul Domnului. Gusturile creștinului sunt hristificate.
Acest principiu este valabil și în ce privește vocația creștinului de a deveni sare a lumii: „Voi sunteți sarea pămîntului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decît să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Matei 5, 13) Sarea dă gust și păstrează alimentele în stare bună. Ca sare a lumii, creștinul ar trebui să dea gust lumii și să o păstreze nestricată. Lumea se strică odată cu creștinii și din cauza lor. Creștinii își pierd gustul atunci cînd urmează gusturile lumii, atunci cînd ajung să dreagă gustul Domnului cu mirodenii lumești.
În omul fragmentat este firească distincția dintre gusturi și principii, așa cum se poate întîlni nu doar în vechea convingere care susține că gusturile nu se discută, ci și în afirmații mai noi precum cea atribuită (în mod fals, se pare) lui Thomas Jefferson: „În chestiuni de gust voi ceda, dar în chestiuni de principiu rămîn ferm.” („On matters of taste I will sway, but on matters of principle I stay firm.”), cu varianta „În chestiuni legate de stil, înotați cu curentul. În chestiuni de principiu, rămîneți neclintiți ca o stîncă” („In matters of style, swim with the current. In matters of principle, stand like a rock”. Despre autenticitatea atribuirii, vezi la https://www.monticello.org/research-education/thomas-jefferson-encyclopedia/matters-style-swim-currentspurious-quotation/).
Dar în creștin, gustul este derivat din principiu și doar în măsura în care acest principiu este Hristos, creștinul poate deveni sare a lumii. De aceea, dacă lumea și sarea își pierd tot mai mult gustul în vremurile actuale, este pentru că tot mai mulți creștini își extrag principiile din gusturile acestei lumi.