Problemele timpului sunt cauzate fie de refuzul timpului de a admite caracterul lui temporar, fie de încercarea timpului de a se închide în temporalitate în scopul eternizării ei. De fiecare dată cînd creștinismul își propune să rezolve problemele timpului ignorînd cauza lor esențială, creștinismul se îmbolnăvește exact de problemele pe care își propusese să le vindece, devenind la rîndul lui expresia unei epoci istorice. Adevărurile creștine sunt astfel percepute ca relative, condiționate istoric. Iar cînd timpul se înnoiește într-un nou context cultural, creștinismul rămîne captiv în epoca precedentă, iar încercarea lui de a vorbi despre caracterul neschimbător al adevărului este întîmpinată cu acel respect formal rezervat lucrurilor pe care le poți uita imediat ce ai scăpat de ele. Ceea ce va determina creștinismul să-și caute locul printre noile probleme ale noului veac.
Dar asta nu înseamnă că Biserica trebuie să se detașeze de timp și de problemele lui, ci că Biserica trebuie să recunoască și să numească public aceste probleme ca ceea ce sunt: păcat, refuzul lui Dumnezeu, refuzul vieții și al adevărului.
Ceea ce trebuie să facă Biserica mai ales este să pună început. Pentru a putea pune început, Biserica trebuie să rămînă nu în timp și nici în afara timpului, ci în începutul pus în lume prin Învierea Domnului. Doar astfel Biserica va putea rezolva problema esențială a timpului: sfîrșitul.