Integritatea este calitatea omului întreg. Doar omul care trăiește în adevăr este întreg. Doar omul întreg poate sta drept. Pentru că stă drept, doar omul întreg poate călca „peste șerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmașului” (Luca 10, 19). Omul întreg poate călca peste tot ceea ce, pentru că nu este drept, nu poate decît să se tîrască.
Omul întreg refuză trădarea și compromisul, refuză adică să salveze o parte din adevăr cu prețul sacrificării altei părți din adevăr. Omul întreg nu crede niciodată că este mai bine „să moară un om pentru popor decît să piară tot neamul” (Ioan 11, 50). Pentru omul întreg, adevărul nu poate fi niciodată o victimă colaterală.
Opusul omului integru este omul dezintegrat, omul care negociază integritatea, pe care o vede ca pe o calitate elastică care permite, în numele integrității, soluții lipsite de integritate.
Singurul om
integru, adică întreg, este Hristos, pentru că omul nu poate fi întreg fără
Dumnezeu. Dar cei care l-au condamnat la moarte nu sunt sunt singurii Lui
adversari. În definitiv, nu lor le-a spus „Mergi înapoia
Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele
ale oamenilor” (Matei 16, 23). Printre adversarii integrității se numără și cei care
consideră că integritatea este posibilă și fără cruce; că se poate vorbi despre
adevăr și fără a-l trăi; că poți avea integritatea ta, că poți trăi într-un acord personal cu Dumnezeul din inima ta chiar dacă El este complet absent din viața ta publică. Important este că nu ai omorît pe nimeni.
Integritatea nu este amenințată doar de cei care nu dau doi bani pe ea, ci mai ales de cei hotărîți să o valorifice. Pentru arhiereii poporului iudeu, integritatea era mult mai valoroasă decît cei treizeci de arginți (Matei 27, 1-10); era sacrificată în numele salvării poporului iudeu. Și în ortodoxia românească, integritatea se bucură de o cotă bună de piață: este sacrificată în numele salvării Bisericii.