În lumea pre-globală,
străinul era cel-care-nu-este-de-aici. Însă el nu era un vagabond; străinul venea
de undeva pentru că era de undeva, dintr-un alt loc, dintr-un alt „aici”. Dar
în lumea globală nu mai există locuri. De aceea, în lumea globală, oricine
locuiește undeva, într-un loc al lui, este un străin. Străinul lumii globale
este cel-care-este-de-aici. Dar mai poate exista un „aici” în lumea globalizată?
Pentru că este de nicăieri și de peste tot, omul globalizat nu este nici măcar străin. Străinul este de undeva. În măsura în care dislocarea produce dezumanizare (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/despre-anti-om-si-anti-realitate.html), s-ar putea spune că omul globalizat este un om împuținat în umanitatea lui. În orice caz, este un om redefinit.
Sigur, se poate obiecta că în creștinism credinciosul este în mod esențial un om al lumii viitoare, deci un străin în raport cu lumea aceasta, indiferent că este o lume globalizată comună sau una particulară personală, precum lumea tradițională. Din perspectivă creștină, însă, globalizarea este un efect al căderii. Prin globalizarea politică, economică și culturală începută după Al Doilea Război Mondial și extinsă după prăbușirea comunismului (el însuși o variantă primitivă de proiect globalist) se urmărește valorificarea globalizării produsă prin păcatul originar. Globalizarea actuală este un proiect de a construi Turnul Babel înăuntrul omului, de a-l înălța pe om pînă la cerul dinăuntrul lui, reluînd astfel încercarea primilor oameni de a fi ca Dumnezeu.
Prin păcat, omul s-a înstrăinat deja în sine, s-a înstrăinat de lume și, întrucît împiedică lumea să fie ea însăși, adică o epifanie, a înstrăinat și lumea, aducînd-o în propriul lui exil. Din acest motiv, creștinul nu-și poate găsi locul în această lume căzută. În același timp, prin întoarcerea sa la Dumnezeu, creștinul aduce și lumea în locul ei propriu, închinînd-o, văzînd lumea așa cum o vede Dumnezeu, după cum sublinia părintele Schmemann (Pr. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, EIBMBOR, 2001, p. 12-13). Creștinul este un străin pentru lumea căzută nu pentru că ar fi din altă lume, ci pentru că el este singurul de aici, singurul întors acasă, în Dumnezeu și într-o lume restaurată liturgic.
Aici și acum nu înseamnă în creștinism un moment și un loc suspendate într-o ordine ideală viitoare și cu atît mai puțin o formă de „carpe diem”. Aici și acum sunt întemeiate în creștinism într-o realitate sigură, impregnată de voința creatoare și salvatoare a lui Dumnezeu. Dar într-o lume unde „aici” este doar un loc determinat prin geolocalizare GPS și nu prin amprenta unei vieți personale, toată lumea vine de nicăieri și se îndreaptă spre niciunde. Omul dislocat este condamnat să rătăcească nu doar în lume, ci și în propria lui umanitate.
Realitatea este plasată „dincolo” atît în gnosticism și în religiile orientale, a căror viziune a fost răspîndită în Vest prin cultura hippie din secolul trecut, cît și în concepția seculară, care proiectează realitatea deplină în transcendența viitorului transumanist. În esență, lumea globală este o lume de utilizatori; omul global nu mai locuiește în lume, ci o utilizează, așa cum își utilizează propriile lui funcții. Principalul atribut al utilizatorului este de a-și construi o lume care să fie funcțională și infinit modelabilă prin posibilitatea redefinirii ei. Redefinirea lumii, a realității presupune posibilitatea resetării ei. Desigur, cei care propun un astfel de proiect știu că este imposibil să recreezi realitatea. Ceea ce se urmărește de fapt sub pretextul redefinirii realității este resetarea omului, mai precis a capacității lui de a percepe realitatea.
Misiunea
creștină de a vesti mîntuirea este îngreunată în această lume globalizată de
noua percepție a realității, care presupune că, în definitiv, creștinismul sau
lumea creștină nu constituie decît o funcție, o opțiune, o setare a lumii
globale. Conștiința religioasă este ea însăși o funcție care poate fi activată
sau nu în funcție de tipul de lume pe care ți-l dorești. Nu știu în ce măsură
clerul și teologii creștini acordă atenție acestei noi adînciri în ordinea
păcatului a lumii de astăzi. Biserica nu se confruntă astăzi doar cu necredința,
ci cu o formă nouă de necredință manifestată în refuzul realității (de unde și
răspîndirea diverselor afecțiuni psihice exact în țările mai globalizate). Pentru
a salva aparențele, există riscul ca unii clerici să se mulțumească cu
activarea funcției religioase a omului globalizat, oferindu-i astfel doar o
minciună nobilă care să-i facă viața suportabilă. Chiar dacă nu mai e de nicăieri, important este că omul acela va merge la Domnul dacă o va crede cu adevărat. Dar cum va putea crede asta un om pentru care realitatea nu există?
Sigur că orice păcat ne îndepărtează de realitate, însă în noua viziune umanistă de astăzi, tocmai îndepărtarea de realitate, refuzul realității este propus ca soluție, ca salvare. După cum observa cu pătrundere Edward J. Curtin, „Saltul tradițional în credință a fost înrădăcinat într-un sistem viabil de credințe sociale și cosmologice care era parte integrantă a felului în care oamenii experimentau lumea. Acea ordine este moartă. Nu doar că acum moartea trăiește, dar teroarea nucleară a înlocuit baldachinul sacru al sentimentului de siguranță. Actul de încredere în realitatea lumii este marea problemă de astăzi.” (Edward J. Curtin, recenzie la The Sources of Modern Atheism de Marcel Neuach, Worldview, 1983, vol. 26, issue 10, p. 27-28.)