Eșecul referendumului pentru familie din 2018 ne-a arătat cît de fanatizat poate deveni segmentul educat din România, care l-a boicotat. Totodată, ne-a confirmat că nu poți fi niciodată fanatizat pentru cauzele bune, ci doar pentru cele proaste. Mai precis, pentru cauzele sinucigașe.
Numeroși germani au preferat să se sinucidă la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial decît să recunoască că s-au înșelat:
„În sătucul Södel din Hesse, ocupat de americani, negustorul în vîrstă de 68 de ani, Hermann V, a fost găsit spînzurat în grădina lui în 19 martie 1945. El a lăsat o scrisoare de adio soției și copiilor săi în care spunea: «Îmi pare foarte rău că vă părăsesc; nu vă gîndiți la nimic rău despre mine, războiul m-a obligat să o fac.» Nu departe, în Friedberg, orașul districtual, un bărbat în vîrstă de 35 de ani s-a spînzurat la 4 februarie 1945. Cauza, conform raportului poliției locale, era depresia. Soția și-a ucis apoi cei doi copilași înainte de a-și tăia propriile încheieturi. În timp ce există considerabil mai puține dovezi ale sinuciderilor în această zonă decît în mediul rural care înconjoară Berlinul, cele două cazuri din zona Friedberg sugerează că cel puțin unii germani din vestul Germaniei au considerat că viața nu merită trăită după sfîrşitul războiului. Mulți germani au fost afectați de absența unei perspective viitoare, simțind că viața ar fi fost insuportabilă după distrugerea regimul nazist, indiferent de ideologia ocupantului.” (Christian Goeschel, Suicide in Nazi Germany, OUP, 2009, p. 164)
Opțiunile politice ale electoratului educat din România au împins țara în alternativa sinucidere sau victorie în condițiile în care eșecul proiectului „țării ca afară” era singura garanție.