Se-ntorcea de la ucidere. Simțise pămîntul zdruncinat de oameni și de ceea ce au făcut. Acolo de unde venea el se gîndeau la ucidere zi de zi și le era teamă de ucidere și o săvîrșeau mai departe. Iar din zgomotul nesfîrșit și neabătut al uciderilor se desprindeau mici morți care aparțineau oamenilor pe rînd. Unii se temuseră și au murit. Alții muriseră fără să se mai teamă, căci n-au mai avut timp. Căzuseră în jurul lui pînă cînd a fost uimit că el mai stătea în picioare – bărbați care în scurt timp îi deveniseră prieteni, majoritatea mai tineri decît el, mai degrabă băieți.
Luptele fuseseră ca munca, cu diferența că mulți oameni au fost uciși și multe lucruri au fost distruse. Dar nu era ca o muncă prin care faci ceva. Tu și oamenii tăi ați vrut să mergeți pe drumul vostru, dacă puteați. Și ai vrut să-i împiedici pe alți oameni să meargă pe drumul lor, dacă puteai. Și orice intervenea, distrugeai. Aveai în minte ceva pe care ți-l doreai sau la care voiai să ajungi și orice îți stătea în cale aveai dreptul să-l distrugi. Dacă în cale erau femei și copii mici, nici nu observai și nimic nu se deosebea în vreun fel. Cînd puterea ta stă într-o armă mare, nu ai niciodată intenții mărunte. Orice vrei să lovești, vrei să-l faci praf. Ferme, case, orașe întregi – lucruri pe care oamenii le făcuseră bine și pe care le îngrijiseră multă vreme – le-ai șters de pe fața pămîntului.
„Le-am aruncat în aer și am împrăștiat resturile, astfel încît să nu poată fi puse din nou împreună. Și pe oameni, de asemenea. I-am aruncat în aer și am împrăștiat bucățile.”
Văzuse bucăți de carne omenească atîrnînd în crengile copacilor împreună cu bucăți de mașini. Văzuse trupuri fără cap, brațe și picioare fără trupuri, împrăștiate la întîmplare ca niște așchii. Văzuse trupurile unor bărbați atîrnînd cu capul în jos pe o turelă de tanc, la fel de lipsiți de viață ca niște păpuși.
Odată, pe cînd trăgeau cu tunul, bărbatul de lîngă el – Eckstrom – a început să danseze. Și Art s-a gîndit: „Ăsta chiar nu este un moment potrivit să te-apuci să dansezi”. Dar bătrînul Eckstrom dansa pentru că a fost împușcat în cap, tocmai fusese ucis, iar trupul său încerca de unul singur să rămînă în picioare.
Și alții căzuseră la pămînt, destul de aproape de Art, atît de aproape încît i-ar fi putut atinge în timp ce cădeau: Jones, Bitmer, Hirsch, Walters, Corelli.
Văzuse atacatori venind, cățărîndu-se peste trupurile celor care căzuseră înaintea lor. Un om care, într-o clipă, fusese un ajutor, un prieten, în clipa următoare nu era decît o grămadă joasă de ceva în calea ta, iar tu ai călcat peste el sau l-ai călcat și ai trecut mai departe.
Odată, în timp ce manevrau tunul și erau sub foc, bătrînul Eckstrom s-a înfuriat și a spus: „Mi-aș dori să am acei nenorociți aliniați în fața mea ca să-l pot împușca pe fiecare blestemat.”
Și Art a spus: „Tipii ăia de acolo fac cam aceeași treabă ca și noi, mi-s’pare.”
Au fost nopți cînd cerul și tot pămîntul păreau a fi în flăcări și totuși pămîntul era acoperit de zăpadă și era frig.
De Crăciun el a fost printre cei prinși în încercuire la Bastogne. Se așteptase să moară, dar, ca și înainte, a fost cruțat, deși pămîntul se cutremura și orașul ardea sub un cer mai luminos decît ziua. Au rezistat pe poziții, iar alții de-ai lor, luptînd în afara încercuirii, au reușit să străpungă și să facă o breșă.
„Ne-am bucurat grozav să vedem venind ziua aia, ziua cînd am scăpat”, se gîndi el. „A fost o zi bună.”
Luptele au continuat, marele prăpăd. Oamenii și orice altceva au fost rupți în bucăți. Totul era doar bucăți puse împreună, care erau gata să se destrame și nimic nu era întreg. Ajungeai în starea în care nu te mai puteai uita la un om fără să știi cît de puțin trebuie pentru a-l ucide. Căci un om nu era altceva decît o bucată mică de carne moale și os fragil în interiorul unor haine. Și nu te puteai uita la o casă sau la o școală sau la o biserică fără să știi cum, lovită cum trebuie, s-ar scufunda în interiorul ei într-un morman de pietre și cenușă. Nu era nimic la care să te uiți care să fie întreg – om sau fiară sau casă sau copac – și care să aibă dreptul să rămînă întreg prea multă vreme. Nu era nimic deasupra pămîntului care să fie întreg, ci tu aveai măsura lucrului și puteai să-i desfaci părțile și să-l desființezi. Te mișcai mereu într-un peisaj alcătuit din moarte, dărîmături, cenușă și zăpadă.
(Fragment din povestirea lui Wendell Berry, „Making It Home” din volumul Fidelity, Pantheon Books, 1992. Traducere de Gheorghe Fedorovici)