New York-ul de pe rîul Moscova

 

„În Rusia știam cine este dușmanul; aici totul este confuz”, se plînge un rus fugit din URSS în SUA în filmul Moscow on the Hudson (https://en.wikipedia.org/wiki/Moscow_on_the_Hudson). Dezamăgirea rusului culminează prin recunoașterea faptului că în SUA libertatea există, dar oamenii nu dau doi bani pe ea (https://www.youtube.com/watch?v=0H5MS8vjoqw). Desfășurarea ulterioară a evenimentelor din 1990 încoace ne-a demonstrat însă că libertatea exterioară este oferită doar cîtă vreme oamenii nu o prețuiesc, fiindu-le retrasă imediat ce devin conștienți de valoarea ei.

Astăzi însă nu mai este nevoie să fugi din imperiul robiei în imperiul libertății: imperiul libertății vine el la tine și este pe punctul de a înghiți întreaga lume, țară cu țară, pas cu pas.

Titlul filmului, „Moscova de pe rîul Hudson”, voia să sugereze unitatea oamenilor de pretutindeni: faptul că omul este același atît în Moscova, cît și în New York. În ciuda războiului rece, americanii știau că împărtășeau cu rușii o umanitate comună. Între timp, americanii și o mare parte din europeni au devenit convinși de excepționalismul euro-atlantic în raport cu restul planetei și de datoria lor de a-i salva, de a-i naște din nou mai ales pe locuitorii acelor țări care nu împărtășesc proiectul unei singure națiuni globale. Actuala bătălie nu este pentru Kiev, este pentru Moscova. După cum sublinia un apologet al intervenționismului american, „Puterea nu este neutră, iar ordinea se bazează pe ideologie. Rezultatul războiului din Ucraina va fi semnificativ, deoarece va stabili regulile de bază ideologice pentru ordinea globală din secolul XXI.” (David Pan, „Russia, Ukraine, and the Ideological Roots of Conflict”, https://www.telospress.com/russia-ukraine-and-the-ideological-roots-of-conflict/)

Doru Bușcu a formulat de altfel obiectivele reale urmărite de blocul euroatlantic atunci cînd a definit funcția de baterie care-i va fi atribuită Rusiei odată cu eliminarea lui Putin:

„Rusia bîjbîie în continuare în căutarea unui destin adus la zi. De aceea, ar trebui integrată în lumea europeană și cuplată la procesele și mecanismele modernității. După ce Putin va dispărea, după ce războiul va înceta, iar crimele din Ucraina vor fi pedepsite, Rusia merită un proiect geopolitic mai bun. Vocația europeană a lumii slave care se întinde de la Donbas la Ural nu mai trebuie pusă la îndoială: aici ar fi motorul cultural al integrării. Apoi, infinitul teritoriu de pînă la Pacific ar fi rezervația de resurse. Alipită unui proiect politic și economic european incluziv – chiar militar –, Rusia ar completa Occidentul creștin cu ceea ce-i lipsește mai mult: spațiu, resurse și securitate.” (https://www.catavencii.ro/editorial/domesticirea-rusiei/)

Și aici:

„Rusia e parte a culturii europene. Sălbăticită de partea ei asiatică, distrusă de comunism, asuprită de țari, ținută mereu în afara libertății, Rusia are, cu toate astea, profil și aspirație europeană: e creștină, cu instituții, cultură și morală europene, chiar dacă devastate de dictaturi însetate de sînge. Prin urmare, în absența lui Putin, Rusia poate fi proiectată în zece-douăzeci de ani ca membru UE și NATO, ca elementul complementar prin resurse al Occidentului creștin, rațional și pe alocuri democratic. Rusia trebuie recuperată de civilizația ocidentală pentru viitoarea confruntare a lumii creștine cu China.” (https://www.catavencii.ro/editorial/unde-bagam-rusia/)

 

Probabil că este doar o coincidență, dar este una semnificativă: filmul Moscow on the Hudson a apărut în anul 1984, iar un film despre totalitarism apărut în anul în care Orwell își proiecta celebra distopie ar trebui să ne facă ceva mai atenți în legătură cu observația lui Vladimir Ivanov, saxofonistul rus interpretat de Robin Williams: „Este aceasta de aici libertate? Dacă asta este libertate, înseamnă că este o falsă libertate.”

Realitatea mea și realitatea ta

 

Oamenii nu se mai întîlnesc astăzi pentru că nu mai au o lume comună, o realitate comună. Chiar dacă oamenii nu au perceput niciodată realitatea la fel, cel puțin erau de acord că există o realitate comună față de care trebuie să se conformeze.

Dar omul de astăzi nu-și mai propune să înțeleagă realitatea pentru că i s-a spus că realitatea nu există. Omul nu poate trăi fără realitate, așa că după ce i-a fost luată realitatea, i s-a spus că-și poate construi propria lui realitate. Această realitate proprie, dar impersonală, are mai multe avantaje: nu mai trebuie să fac efortul de a o înțelege; nu mai trebuie să fac efortul de a mă conforma ei; și, mai presus de orice, are marele avantaj că poate pretinde că este adevărată fără ca acest lucru să afecteze pe cineva, de vreme ce toată lumea știe că nu există adevăr. Realitatea fiecăruia este la fel de adevărată ca oricare alta.

În contrast cu realitatea mizerabilă impusă de comuniști, imediat după 1990 ni s-a oferit o realitate atît de atrăgătoare, încît într-un fel este de înțeles entuziasmul cu care ne-am dorit-o. Imaginea ni s-a părut însă atît de seducătoare, încît am luptat pentru ea, la fel ca Cypher în celebra scenă din Matrix, cînd îi cere Agentului Smith nu doar să-i dăruiască „realitatea” unei celebrități, ci și să uite cine a fost cu adevărat:

 

 

Viața e frumoasă

 

Prețuim viața pentru că este frumoasă, dar frumusețea ei are sens doar dacă nu este întîmplătoare sau trecătoare. Culturile tradiționale sunt întemeiate pe această surprindere a frumuseții subterane care revelează continuitatea vieții pînă și în cele mai scurte sau aparent comune manifestări de frumusețe. În virtutea acestui „va urma”, a unei continuități miraculoase a vieții, viața rămîne frumoasă în ciuda tuturor obstacolelor și  oricum ar arăta realitatea imediată. Cel puțin acesta mi se pare că este mesajul principal al filmului lui Roberto Benigni, La vita è bella (https://en.wikipedia.org/wiki/Life_Is_Beautiful).

Desigur, întotdeauna vor exista forțe incomodate de frumusețea vieții, dispuse să-i pună capăt frumuseții fie și prin suprimarea vieții înseși. Cele două totalitarisme din secolul trecut au încercat să facă exact acest lucru, căutînd să elimine frumusețea vieții prin „normalizarea” rasială sau socială, care presupunea eliminarea acelor categorii de oameni „necorespunzătoare”, care stricau armonia proiectului ideologic.

Noua normalitate impusă de proiectul societății deschise este o nouă încercare de normalizare globală a vieții prin redefinirea frumuseții ei, o redefinire care presupune modificarea reală, biologică și mentală, a speciei umane. Noua normalitate nu apare organic, de la sine, ci este stabilită și impusă prin constrîngere, iar adversarul ei direct este constituit de centrele de rezistență ale normalității naturale: familia și instituția religioasă, organele vitale ale unui popor. În România, familia și Biserica au fost distruse cu ajutorul elitei de dreapta și prin complicitatea liderilor ortodocși; iar în timp ce BOR îi asigura pe credincioși că totul va fi bine, școala le răpea copiii, oferindu-le o alternativă funny asupra vieții.

 Aprecierea vieții ca „distractivă” este unul din mijloacele principale prin care omul poate fi scos din realitatea frumuseții vieții (celălalt mijloc este promisiunea puterii, iar acesta este un alt motiv pentru care noul totalitarism nu va întîmpina o rezistență de amploarea celei cu care s-a confruntat comunismul). După cum remarca părintele Seraphim Rose,

 

„Viața (modernă) este o căutare constantă după „distracție”, care este atât de goală de orice înțeles serios, încât un vizitator din orice țară a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracții, la reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre de masă – ar crede că a nimerit într-un ținut de imbecili care și-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea îl luam adesea în considerație, deoarece trăim în societatea aceasta, luând-o așa cum este.” (https://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/perspectiva_ortodoxa.htm; textul original la https://www.sfaturiortodoxe.ro/orthodox/orthodox_advices_seraphim_rose_world_view.htm)

 

Transformarea lumii într-un parc de distracții nu are nici un sens dacă nu este ținută acolo. Iar lumea este ținută în ordinea divertismentului de teama de realitate. Nu este suficient ca omul să fie desprins de realitate: trebuie să se teamă de ea. Răul este real și locuiește în realitate. De aceea, combaterea unor rele imaginare, construirea unor false complexe de vinovăție este un alt mijloc de desprindere a societăților de realitate. Prin violența presiunii exercitate, prin șantajul și intimidarea practicate, denunțarea unui antisemitism inexistent se dezvăluie ca unul din mijloacele principale folosite de noul tip de totalitarism. Oricare ar fi scopurile urmărite, hărțuirea constantă practicată de agenții combaterii antisemitismului în România constituie o amenințarea gravă la adresa stabilității statului român, fiind cauza principală a unei eventuale radicalizări extremiste a unor grupuri din societatea românească. Intenția de a inventa existența unor tendințe antisemite în România reprezintă din acest motiv și un pericol pentru membrii comunităților evreiești din România.

Probabil că cei mai mulți oameni vor încerca să se ascundă și să profite de divertismentul permanent oferit de noul totalitarism. Alții vor încerca să guste din puterea pe care noua normalitate o oferă. Foarte probabil li se va părea bună.

Lumea făcută de Dumnezeu era bună, adică era pe gustul lui Dumnezeu, dar omul  a voit să o facă pe gustul său, așa că a desfăcut-o. După cum s-a văzut, lumea nu a devenit bună în felul acesta. Mai mult, a încetat să mai fie frumoasă – a devenit doar funny.