Prețuim viața pentru că este frumoasă, dar frumusețea ei are sens doar dacă nu este întîmplătoare sau trecătoare. Culturile tradiționale sunt întemeiate pe această surprindere a frumuseții subterane care revelează continuitatea vieții pînă și în cele mai scurte sau aparent comune manifestări de frumusețe. În virtutea acestui „va urma”, a unei continuități miraculoase a vieții, viața rămîne frumoasă în ciuda tuturor obstacolelor și oricum ar arăta realitatea imediată. Cel puțin acesta mi se pare că este mesajul principal al filmului lui Roberto Benigni, La vita è bella (https://en.wikipedia.org/wiki/Life_Is_Beautiful).
Desigur, întotdeauna vor exista forțe incomodate de frumusețea vieții, dispuse să-i pună capăt frumuseții fie și prin suprimarea vieții înseși. Cele două totalitarisme din secolul trecut au încercat să facă exact acest lucru, căutînd să elimine frumusețea vieții prin „normalizarea” rasială sau socială, care presupunea eliminarea acelor categorii de oameni „necorespunzătoare”, care stricau armonia proiectului ideologic.
Noua normalitate impusă de proiectul societății deschise este o nouă încercare de normalizare globală a vieții prin redefinirea frumuseții ei, o redefinire care presupune modificarea reală, biologică și mentală, a speciei umane. Noua normalitate nu apare organic, de la sine, ci este stabilită și impusă prin constrîngere, iar adversarul ei direct este constituit de centrele de rezistență ale normalității naturale: familia și instituția religioasă, organele vitale ale unui popor. În România, familia și Biserica au fost distruse cu ajutorul elitei de dreapta și prin complicitatea liderilor ortodocși; iar în timp ce BOR îi asigura pe credincioși că totul va fi bine, școala le răpea copiii, oferindu-le o alternativă funny asupra vieții.
Aprecierea vieții ca „distractivă” este unul din mijloacele principale prin care omul poate fi scos din realitatea frumuseții vieții (celălalt mijloc este promisiunea puterii, iar acesta este un alt motiv pentru care noul totalitarism nu va întîmpina o rezistență de amploarea celei cu care s-a confruntat comunismul). După cum remarca părintele Seraphim Rose,
„Viața (modernă) este o căutare constantă după „distracție”, care este atât de goală de orice înțeles serios, încât un vizitator din orice țară a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracții, la reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre de masă – ar crede că a nimerit într-un ținut de imbecili care și-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea îl luam adesea în considerație, deoarece trăim în societatea aceasta, luând-o așa cum este.” (https://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/perspectiva_ortodoxa.htm; textul original la https://www.sfaturiortodoxe.ro/orthodox/orthodox_advices_seraphim_rose_world_view.htm)
Transformarea lumii într-un parc de distracții nu are nici un sens dacă nu este ținută acolo. Iar lumea este ținută în ordinea divertismentului de teama de realitate. Nu este suficient ca omul să fie desprins de realitate: trebuie să se teamă de ea. Răul este real și locuiește în realitate. De aceea, combaterea unor rele imaginare, construirea unor false complexe de vinovăție este un alt mijloc de desprindere a societăților de realitate. Prin violența presiunii exercitate, prin șantajul și intimidarea practicate, denunțarea unui antisemitism inexistent se dezvăluie ca unul din mijloacele principale folosite de noul tip de totalitarism. Oricare ar fi scopurile urmărite, hărțuirea constantă practicată de agenții combaterii antisemitismului în România constituie o amenințarea gravă la adresa stabilității statului român, fiind cauza principală a unei eventuale radicalizări extremiste a unor grupuri din societatea românească. Intenția de a inventa existența unor tendințe antisemite în România reprezintă din acest motiv și un pericol pentru membrii comunităților evreiești din România.
Probabil că cei mai mulți oameni vor încerca să se ascundă și să profite de divertismentul permanent oferit de noul totalitarism. Alții vor încerca să guste din puterea pe care noua normalitate o oferă. Foarte probabil li se va părea bună.
Lumea făcută de Dumnezeu era bună, adică era pe gustul lui Dumnezeu, dar omul a voit să o facă pe gustul său, așa că a desfăcut-o. După cum s-a văzut, lumea nu a devenit bună în felul acesta. Mai mult, a încetat să mai fie frumoasă – a devenit doar funny.