— Știi ce era pe vremuri aici?
— Da, era trecutul. Era mucegai, erau boli, război, foamete.
— Te-nșeli, necazurile erau doar în trecere. Aici era o grădină, iar în mijlocul ei era o căsuță în care locuia un cuplu în vîrstă. Cînd erai mic, veneam și ne uitam la locul ăsta. Îi spuneam „Casa Moșului și a Babei”. Îi vedeai prin grădină în fiecare zi, chiar și iarna dacă nu era zăpadă. Dar, pe vremuri, iarna ningea întotdeauna, așa că uneori se-ntîmpla să treacă și cîteva săptămîni pînă să-i revezi. Toată lumea care trecea pe-aici se uita după ei, se uita la casă, la grădină. Era un loc care te odihnea și te bucura.
— Vezi? Pe vremuri era frig. Dacă vrei zăpadă poți să te duci la munte.
— Era frig la timpul potrivit și cald la timpul potrivit. Fiecare lucru avea vremea lui.
— Asta înseamnă că e mai bine acum: dacă vrei frig, ai frig. Dacă vrei cald, ai cald. Tu hotărăști, tu alegi, nu vremea.
— Și dacă vrei oameni, dai drumul la televizor, nu-i așa?
— De ce ai vrea oameni?
— Ca să vezi, ca să trăiești, ca să-ți amintești.
— Și cu ce te ajută să-ți amintești? Un lucru îl ai sau nu-l ai. Amintirea te înșală, te face să crezi că încă mai ai ceva care nu mai este.
— Amintirea nu este un depozit. Este un vehicul, un mijloc de transport.
— Încotro?
— Către ceva care are vremea lui.