Românii au aflat în sfîrșit că accesul în lumea bună nu le este permis decît stînd în genunchi sau tîrîndu-se pe jos. De treizeci de ani elita culturală și clasa politică ne-au asigurat că doar în măsura în care deprindem în mod convingător aceste poziții vom putea fi primiți în Europa. De altfel, atît oamenii educați, cît și politicienii au fost cei dintîi care ne-au demonstrat care este poziția corectă în raport cu civilizația occidentală. Treptat, românii au înțeles că nu-și pot demonstra prețuirea pentru Europa decît învățînd să se disprețuiască pe sine.
Din cîte se poate vedea însă, deși iubirea noastră pentru Europa se
încadrează în limitele regulamentare stabilite de UE, nu ne disprețuim încă destul
pentru a cîștiga încrederea partenerilor stăpînilor noștri europeni. Faptul
se vede în lucrurile mari, precum în tratamentul aplicat României în general la nivelul UE,
dar și în lucrurile mici, de pildă în sancțiunea aplicată de Facebook lui
Alexandru Racu pentru un text în care explica legătura dintre modul umilitor în
care este tratată România în plan internațional și disprețul cu care românii se
tratează între ei (https://alexandruracu.wordpress.com/2022/12/09/respect/).
Ne-am arătat iubirea pentru lumea occidentală fără să ne intereseze iubirea ei pentru noi. Am presupus că și ea ne iubește în felul ei mai rece, mai stîngaci. Am exclus posibilitatea că am avea de-a face cu o escroacă sentimentală, cu o iubită fake care-ți vorbește despre căsătorie și copiii pe care de-abia așteaptă să-i aibă cu tine în timp ce-ți inventariază resursele. Dragostea noastră a fost atît de oarbă, încît pentru acest amant interesat ne-am lepădat de românii de lîngă noi, de cei pe care-i iubeam și care ne iubeau. Am trădat totul, ne-am trădat pe noi înșine și pe cei care ne iubeau cu adevărat. Iar acum vedem împlinindu-se blestemul din cîntecul Mariei Tănase: „Păi, cine iubește și lasă,/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă:/ Tîrîișul șarpelui/ Și pasul gîndacului…”
Dar nu-i nimic, dacă Vestul nu ne iubește, rămînem cel puțin cu ierarhia ortodoxă, care-și iubește poporul atît de mult încît nimeni, nici măcar Dumnezeu nu mai poate interveni între cler și poporul la sînul căruia s-a cuibărit.