A greși este tipic omenesc, dar a nu-ți recunoaște greșeala este tipic românesc. Cel puțin aceasta pare să fie convingerea preotului de la biserica la care am mers astăzi, care la sfîrșitul liturghiei a făcut un apel către credincioși pentru identificarea celui care a rupt gardul cu o noapte în urmă. După ce i-a informat pe credincioși în legătură cu paguba, preotul a precizat: „Problema nu este că a stricat gardul, ci că a fugit fără să-și asume fapta: tipic românesc!” Venită de la un expert în domeniul sufletului omenesc în general și al celui românesc în special, nu avem nici un motiv să nu ne plecăm capul în mod tipic românesc și să ne recunoaștem curajos lașitatea tipic românească.
Am privit în jurul meu pentru a căuta cea mai mică reacție la observația tipic românească a preotului. Nimic, pretutindeni doar o apatie tipic românească.
Dar dacă nu este nimic tipic românesc în acest model de gîndire care ne face să ne simțim responsabili în mod colectiv pentru lipsa noastră individuală de responsabilitate? Dacă nu mai este nimic tipic românesc de cînd hotarele noastre au fost desființate de escrocii de dreapta împreună cu acoliții lor din BOR?
După ce timp de
peste treizeci de ani elita de dreapta împreună cu liderii ortodocși nu au
făcut nimic altceva decît să fure gardul dintre realitate și irealitate,
irealitatea a înlocuit realitatea, devenind o realitate tipică. Tocmai pentru că au furat gardul care proteja realitatea, a devenit aproape imposibil să mai percepem ceea ce este propriu realității. Suntem călăuziți spre nicăieri de cei care ascund destinația odată cu drumul.