Viața are putere, însă puterea nu are viață, ci doar putere. Nimeni nu confundă puterea cu viața: cei care aleg puterea în locul vieții nu o fac pentru că s-au înșelat, ci pentru că știu foarte bine că mai multă viață înseamnă mai puțină putere și că mai multă putere înseamnă mai puțină viață.
Există puterea vieții și viața puterii; ceea ce pare să fie viață a puterii nu este decît anti-viață. Așa cum viața caută mai multă viață, tot astfel puterea caută mai multă putere. Viața are putere asupra morții, puterea are putere asupra vieții.
Alegerea puterii alungă viața, după cum a demonstrat-o atît de dureros Căderea originară. Cu toate acestea, omul a continuat în general să caute puterea, preferînd-o vieții. Alegerea este de fiecare dată deliberată, conștientă. Pe de o parte, alegem puterea pentru că refuzăm să ne admitem slăbiciunea, adică moartea, pentru că refuzăm să ne lepădăm de ceea ce a devenit în noi și prin noi izvor al morții. Pe de altă parte, alegem puterea pentru că ne face să ne simțim puternici, ceea ce pentru orice om căzut înseamnă a se simți viu. Alegem puterea pentru că ne face să ne simțim ca Dumnezeu. La judecată căutătorii vieții vor fi separați de căutătorii puterii prin desprinderea absolută și veșnică a vieții de putere.
Nu căutăm cunoașterea pentru a putea recunoaște și înțelege realitatea, ci
pentru a putea supune realitatea. O cunoaștere care nu ne dă putere, care nu
este o sursă precisă de putere nu poate fi numită cunoaștere propriu-zisă. Refuzul
elevilor de a învăța la materiile care nu-i ajută la nimic (aproape toate)
demonstrează că au învățat deja esențialul: puterea este în ei. Ceea ce lumea modernă numește cunoaștere sau știință nu este decît o metodă de eliberare a puterii din noi care să ne ajute să stăpînim și să exploatăm puterile din creație.
Deși ierarhia creștină ar trebui să fie o ierarhie a vieții adevărate, prin care viața să circule și să umple întreaga ordine a creației, în realitate de cele mai multe ori ierarhia bisericească nu este decît un tip special de organizare a ordinii puterii care parazitează creația. Ceea ce credincioșii reclamă ca abuz din partea clerului nu este decît o manifestare a puterii oferită de ierarhie și așteptată de credincioși. Cazuri precum cel al pr. Visarion Alexa sau al pr. Mark Ivan Rupnik (excomunicat și iertat în aceeași zi https://catholicherald.co.uk/top-canonist-dissects-the-handling-of-the-rupnik-affair-2/) nu sunt deplînse pentru că ar reprezenta o falsificare a misiunii Bisericii: în chiar aceste proteste este apărată de fapt o falsă înțelegere a Bisericii ca putere (spirituală sau chiar seculară). Credincioșii nu contestă exercitarea puterii, ci brutalitatea cu care unii oameni ai Bisericii își manifestă puterea, precum și decizia acelor clerici de a reține puterea pentru ei înșiși, refuzînd să-i împuternicească mai departe pe credincioșii care nu așteaptă de la cler nimic altceva decît putere.
Faptul
se poate verifica în atitudinea ortodocșilor din jur: cînd vorbesc despre
persoană, ortodocșii români înțeleg de fapt persoana șefului, oricare ar fi
acesta, de la șeful mic (părintele paroh, părintele profesor, părintele stareț)
la șeful mare (Pleșu, PF Daniel, Căpitanul aka Sfinții închisorilor). Persoana
devine o realizare a puterii, nu a vieții; ierarhia ajunge să fie percepută în BOR ca o
structură de putere, ca o ordine a puterii
asupra vieții. De aici și nevoia unor ortodocși de a realiza alianțe de putere în vederea dobîndirii puterii. Ei nu vor să vadă că sarea își pierde puterea de a săra dacă este folosită ca manifestare a puterii celui care o posedă. În felul acesta, lumea s-a umplut de conservatori care pretind că în mîini conservatoare orice poate fi prefăcut în sare, chiar și zahărul.
Din mod distinct de viață, spiritualitatea ortodoxă devine o tehnică și de aceea ea poate fi combinată
cu alte tehnici spirituale. Slujirea, smerenia care ar trebui să fie manifestări
ale puterii vieții devin doar mijloace de dobîndire a puterii asupra vieții, de
răpire și exploatare a vieții. Viața ascetică devine un mijloc de a deveni mai
puternici, nu mai vii; ne luptăm cu patimile și dorim să le biruim influența
asupra noastră pentru a ne spori influența noastră personală asupra altora. Și nu doar asupra altora, ci mai ales asupra lui Dumnezeu: în mod corespunzător obiectivului științei moderne de a elibera puterea omului în vederea extragerii puterii din creație, teologia creștină actuală s-a transformat într-o tehnică de eliberare a acelor puteri din om care să-i permită exploatarea puterii lui Dumnezeu.
Mai mult decît aplecarea spre păcat, tendința manipulatoare este o lucrare vizibilă a păcatului strămoșesc în noi. Poftele păcătoase nu sunt decît manifestarea setei noastre de putere, în timp ce atitudinea manipulatoare este o exercitare directă a puterii asupra vieții altora. Inteligența noastră se dezvoltă nu doar în încercarea de a dobîndi mai multă putere, ci mai ales în efortul de a interpreta aspirația noastră demonică spre putere ca o căutare sinceră a vieții.