„Evangheliile canonice ale lui Luca şi Matei, care povestesc despre Betleem și despre Nașterea lui Iisus, se armonizează miraculos cu colindele „păgâne”, pseudo-apocrife, care au ajuns până la noi, compuse fie de călugări, precum Ilarie din Pictavium (368), de pustnici, fie de pribegi sau ciobani carpatini. Poate de aceea, de fiecare dată când se apropie Crăciunul, descopăr cu uimire această armonie mioritică misterioasă între canonic și apocrif, între sacru și profan, acel unic și repetabil 25 decembrie. Această dată avea să devină profetică în anul 336, la sfârşitul domniei împăratului Constantin. Cu această dată începea „eonul creștin”, cum îl denumește Lucian Blaga, un timp universal, caracterizat „printr’o creştere enormă a conştiinţei”, provocată și susținută de „mediul cronospaţial” și al cărui „centru generator ţine de stratosfera spirituală” („Eonul dogmatic”, Gândirea, 1931, Anul XI, nr. 3, p. 105).
Profanul se sacralizează, iar jocul metaforelor blagiene dobândeşte adâncimi stelare, luminat de muzica troparului, glasul 4.” (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/din-pridvorul-craciunului-150626.html)
*
„Dincolo de interpretarea strict teologică, ne luăm îndrăzneala să înțelegem prin ingurgitarea Cuvântului o preaslăvire și o glorificare a Cărții ca tabernaclu, chivot, în care se păstrează înțelepciunea universală, sacră și profană, divină și umană.” (https://ziarullumina.ro/societate/analiza/despre-roadele-pamantesti-despre-roadele-ceresti-149354.html)
*
„Românul – așa cum ne-a repetat Eminescu spre învățătura noastră –, s-a aflat mereu la răs-cruce, în plan real, istoric, mereu amenințat, înconjurat de imperii inamice, iar în plan cosmic, sacral, a fost iluminat, binecuvântat, apărat de răs-crucea Sfintei Treimi. Crucea i-a fost un instrument de comunicare și comuniune cu astralul divin. Răs-crucea i-a fost și încă îi mai este un instrument subtil, prin care el, românul paradigmatic, își stabilește poziția în geografia național-cosmică a ființei sale istorice, în geopolitica mentalului său eminescializat. Răs-crucea istorică ne-a fost cruce confirmatoare, creatoare de ființă și de plus- ființă, sporitoare a ființei românești.” (https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/despre-ras-crucile-lui-eminescu-136674.html)
*
„În exerciţiul meu de admiraţie faţă de «poetul nepereche», cum îl denumea George Călinescu, îi invit la un Banchet platonician imaginar pe marii Creatori, de la Homer și Dante, la Shakespeare și Goethe. Și fiecare, la rândul său, rostește o Laudatio, îngenunchiază simbolic în fața Geniului creator, Unic, încarnat pentru o clipă de eternitate în Operele lor. Acum, după Homer și Dante, se apropie Shakespeare. Mai târziu, va veni rândul lui Goethe. În exerciţiul meu de imaginaţie, se întrevăd la orizont viitorii creatori, din veacurile ce va să vină. Eminescu, primus inter pares, «sfântul preacurat al ghiersului românesc », cum i‑a spus Arghezi, îi așteaptă, pentru schimbul de daruri și omagii, un potlach singular, un ritual doar al celor inițiați întru misterul lui Eyn Sof.” (https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/mihai-eminescu-in-consemnarile-contemporanilor-si-urmasilor-140645.html)
*
„Eul pur este al neprihănirii, al cinstirii de Dumnezeu, este organ al adevărului şi al feririi de rău. […] Cartea lui Iov este o revelaţie a faptului că axul care ţine într-o legătură tainică Eul pur de Însuşi Dumnezeu-Tatăl (legătură păstrată în latenţa ei pe toată durata suferinţelor lui Iov) reprezintă fundaţia însăşi a lumii, ceea ce ţine lumea, îi dă persistenţă în toate cele trecătoare.” (https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/iov-sau-despre-eul-pur-53447.html)
*
„Aceste adevărate depozite noosice par a deveni „canalele“ prin care sunt apoi actualizate în manifestările noastre spirituale latenţele sufleteşti, sunt chiar aceste latenţe însele, care, cum vedem, îşi au sursa în energiile necreate şi se manifestă / actulizează în viaţa individuală şi colectivă sub forma acestor configuraţii semiactualizate, sub-manifeste, pe care le numim arhetipuri, figuri ancestrale, tradiţii, modele (patternuri), simboluri, mituri, credinţe, ritualuri, paradigme etc. Ele sunt semi-latenţe şi deci sub-manifeste, spre deosebire de energiile necreate care sunt cu totul latenţe şi foarte adeseori se subactualizează ca în trăirile mistice (de unificare cu Dumnezeu), în marile revelaţii profetice, în iubirea divină, în extazul mistic, în bucuriile contemplării divine, în marile vedenii harice. […] Pe de altă parte, aceste „exigenţe ancestrale“ se menţin ca „exigenţe“ şi deci îşi conservă caracterul „constrângător" chiar înainte de a pătrunde în conştiinţă căci ele sunt conştientizate ca „exigenţe strămoşeşti inconştiente“ (care provin / survin din abisul inconştientului familial dar acesta este mai degrabă doar o „preintrare“, un fel de canal de intrare care „canalizează energii“ dinspre un adevărat ocean noologic pe care-1 bănuim, dar nici o ştiinţă nu l-a intuit măcar, doar teologia atonită a sfinţilor părinţi răsăriteni, Macarie şi Sf. Grigorie Palama l-au pretrăit, nu l-au trăit – căci acela nu poate fi trăit – ci l-au pretrăit în şi ca tărâm spre care au fost purtaţi de „rugăciunea inimii“ şi a rugului aprins). Oceanul noologic este „lumina necreată“ din care vin şi în care se-ntorc sufletele curate, bucuriile cele suprafireşti, extazul mistic şi contemplarea lui Dumnezeu.”
Ilie Bădescu, Cu fața spre Bizanț, vol. 2, Editura Mica Valahie, 2011 (https://books.google.ro/books?id=Gz6TDwAAQBAJ&pg=PT401&dq=badescu+exigente+ancestrale&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwi6w_HvoczzAhXxR_EDHdi7By4Q6AF6BAgLEAI#v=onepage&q=badescu%20exigente%20ancestrale&f=false)
*
„Reperele noastre majore în această discuție sunt: Nae Ionescu, Eminescu, Roger Scruton, Țuțea, Ilie Bădescu, Filocalia (Isichie Sinaitul – IV). […] Echivalentul lui Scruton, astăzi, la noi, este acad. Ilie Bădescu, cu diferența substanțială, că Scruton este mai degrabă raționalist, în timp ce prof. Bădescu poate fi pus în linia trăiristă și mistică a lui Nae Ionescu. Acad. Ilie Bădescu, prin „Sincronism european și cultură critică românească” (1984) și „Sociologia eminesciană” (1994) este autorul care pune ordine în reperele intelectuale din preajma anului 1989. Marile probleme ale spațiului românesc, inclusiv ale regiunii în care ne aflăm, cheia lor de lectură, sunt oferite publicului prin aceste două lucrări de o gravă importanță. „Noologia” (2001), cea de-a treia din șirul acestor lucrări, finalizează mult întârziata conjuncție dintre teologie și sociologie, punând-o în ordine pe cea de-a doua din perspectiva ordinii dogmatice, inițiind în România noul curent al științelor spiritualiste, de tip noologic.”
(Radu Baltasiu, „Cinci teme-argument pentru o atitudine conservatoare” https://radubaltasiu.blogspot.com/2021/09/cinci-teme-argument-pentru-o-atitudine.html?view=classic)