„Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi.” (Ioan 1, 46)
Pentru că a privi în jur sau pe geam este riscant (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/01/gindul-de-zi-75.html), omul privește în ecran, spre o lume de oameni care nu se văd între ei. Dar chiar și atunci cînd nu vede, omul continuă să vadă – să vadă nu doar că nu vede, ci și că nu dorește să vadă. Va fi oare tehnologia capabilă să-l facă pe om să vadă că nu e nimic de văzut și că nu e nimeni care să-l vadă?
Orbirea produsă de neascultarea de Dumnezeu îi permite omului să vadă doar ceea ce vrea să vadă. Căderea ne face să ne dorim această viziune deformată, pe care o deformăm și mai mult prin ceea ce considerăm că este punctul personal de vedere. Acest punct personal de vedere nu are la drept vorbind nimic personal în el, dar îl numim personal din simplul motiv că ne identificăm cu el. Viziunea personală autentică vede realitatea din perspectiva persoanei, nu a eului sau a sinelui. Ceea ce numim punct personal de vedere este în majoritatea cazurilor determinat nu doar de suma „vederilor” noastre, ci și de mulțimea lucrurilor pe care ne-am prefăcut că nu le-am văzut mai ales atunci cînd am refuzat să le vedem. Prin subiectivitatea lui impersonală (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/ortodoxia-impersonala.html), punctul nostru de vedere selectează deja înțelegerea celor văzute. Prejudecățile noastre nu sunt decît manifestarea spiritului nostru de prevedere, care la rîndul lui este o funcție a instinctului de conservare. Punctul nostru de vedere ne ajută să nu vedem ceea ce nu vrem să vedem și să vedem doar ceea ce vrem să vedem, un joc de care suntem conștienți, dar pe care îl practicăm cu o conștiință cu atît mai curată cu cît este împărtășit fie de un număr mai mare de oameni, fie de un număr mic de oameni, dar aleși. Această înclinație duplicitară înnăscută a noastră a fost valorificată de proiectul modernității, care i-a oferit fiecărui punct de vedere o valoare egală de adevăr în vederea sabotării înțelegerii creștine a realității. Odată ce simțul creștin al realității a fost desființat, punctele particulare de vedere au fost anulate la rîndul lor în numele narațiunilor contrafactuale colective din episoadele totalitare inevitabile.
În episodul întîlnirii dintre Natanael și Iisus (Ioan 1, 43-51), atît punctul personal de vedere, cît și viziunea colectivă sunt desființate prin dezvăluirea unei viziuni personale. Scena ne arată ce am putea vedea dacă am vrea să vedem, dacă am vrea să depășim prejudecata protectoare.
Toți evreii îl așteptau pe Mesia, însă majoritatea aștepta un fel de supererou care „să-i facă pă dujmani”, sau cel puțin un Andrew Tate care să moară cu „sistemul” de gît (de altfel, pe o platformă conservatoare-ortodoxă principiile lui Tate sunt recomandate creștinilor ortodocși https://www.activenews.ro/opinii/Alexandru-Gavril-ANDREW-TATE-vs-Jordan-Peterson.-SISTEM-ANTI-SISTEM-CONTROVERSE-IN-MATRIX-179274). În special liderii poporului evreu refuzau să vadă un altfel de Mesia, în ciuda faptului că profețiile vorbeau nu doar despre un salvator al lui Israel, ci și despre slujitorul suferind (cf. Isaia, capitolul 53).
Iisus nu corespundea așteptărilor generale legate de Mesia. De fapt, le contrazicea într-un mod scandalos. Mesia trebuia să fie cineva, o personalitate, cineva cunoscut. Trebuia să vină dintr-o familie respectabilă, dintr-o clasă superioară. În plus, nu era suficient să fie un expert în arte marțiale; trebuia să fie totodată un tînăr educat, cu studii postdoctorale la Roma, Atena și Ierusalim. Trebuia să publice în Dilema veche și să aibă emisiunea lui la Trinitas TV. În schimb, Iisus s-a născut în împrejurări lamentabile, într-o familie modestă, într-un sătuc de amărîți din categoria celor în care se realizează interviurile din rubrica Vax populi din emisiunea Starea nației. Nu-i de mirare că atunci cînd Filip îi spune lui Natanael că l-a întîlnit pe Mesia în persoana lui „Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret”, Natanael protestează: Cum adică, din Nazaret? Tu vorbești serios? Din Nazaret? Bine că nu-i din Pipera! „Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun?”
Filip nu-i cere prietenului lui să-l creadă pe cuvînt. Îi cere ceva mai mult: îi amintește mai întîi lui Natanael de credința sa în Mesia („Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii”) și apoi să vină să vadă: „Filip i-a zis: Vino şi vezi.”
Fac aici o paranteză pentru a dezvolta distincția sugerată deja în rîndurile anterioare: diferența de a crede ceva sau pe cineva și a crede în cineva. Această distincție este marcată în engleză prin două cuvinte diferite, belief și faith. A crede ceva sau pe cineva (belief) nu presupune neapărat a crede în cineva (faith). Pot să te cred fără să cred în tine, dar nu pot să cred în tine fără să te cred. Cînd cred ceva sau pe cineva, am de fapt încredere în mine, în capacitatea mea de a evita înșelarea. Cred ceva sau pe cineva întru cît cred în propriul meu discernămînt care mă ajută să nu mă înșel în legătură cu o anumită situație. Cînd cred în cineva, încrederea este în primul rînd în cel în care cred și nu în mine, iar această încredere presupune o relație care poate lipsi în celălalt tip de credință. În al doilea rînd, cred în cineva doar în măsura în care persoana respectivă este în măsură să-mi transforme viața în bine. De aceea, atunci cînd am încredere într-un specialist (în virtutea credibilității profesionale și a integrității lui morale) nu cred propriu-zis în el, chiar dacă urmează să mă opereze pe creier. Nu am nevoie să cred în cineva care poate cel mult doar să-mi prelungească viața.
Întrucît este întemeiată într-o relație, credința în cineva implică fidelitate și de aceea, în engleză un soț necredincios este caracterizat prin „unfaithful”, nu prin „unbeliever”. Diferența este confirmată de textul biblic, unde lepădarea de credință a lui Israel este echivalată cu infidelitatea conjugală (Ieremia 2, 19-4, 31; Osea, capitolul 2; Iezechiel, capitolul 16 etc). Necredinciosul nu este cineva care nu mai vede (respectiv nu mai crede), ci mai degrabă cineva care își reduce, odată cu vederea, orientarea credinței de la cel în care crede la cel pe care îl crede, reducînd-o, în ultimă instanță, la credința în sine însuși. De aceea credința este asociată cu vederea în întreaga Scriptură și în special în Noul Testament, vindecarea dăruită de Hristos orbilor fiind pusă explicit în relație în același timp cu credința bolnavilor în El și cu necredința (orbirea) liderilor evrei.
O credință vicleană în acest sens este una care pretinde că este o credință în cineva în ciuda faptului că este o credință în ceva sau că este un mod de a crede pe cineva verificat în prealabil de propria „credință” în discernămîntul personal. Rămînînd fidel însă credinței în Mesia și fără să se lase înșelat de credința comună în Captain America, Natanael îl urmează pe Filip pentru a-l vedea pe Iisus. După cum știm din pasajul evanghelic, Iisus îl întîmpină pe Natanael prin cuvintele: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug.” Natanael este surprins. Simte nevoia unor lămuriri: ce vrea să zică omul ăsta? „De unde mă cunoști?”, îl întreabă Natanael. Atunci Iisus îi arată că-l văzuse pe Natanael nu doar înainte ca Natanael să-l vadă pe Iisus, ci chiar înainte ca acesta să audă de Iisus.
Tipul de dovadă oferit de Iisus aici ține de o vedere sau de un discernămînt diferite decît cele pe care ne bazăm noi credința. Cred că ceva este adevărat pentru că fie am văzut cum stau lucrurile în realitate, fie pentru că rezultatul mi se pare foarte plauzibil, fie pentru că asta este concluzia logică. Însă Iisus îl văzuse pe Natanael fără să fie prezent în mod vizibil. Înțelegînd acest lucru, Natanael exclamă: „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel!”
Hristos confirmă buna credință a lui Natanael ca bună vedere și odată cu aceasta natura credincioasă a vederii: „Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decît acestea vei vedea. Și i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerul deschizîndu-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborîndu-se peste Fiul Omului.”
Putem vedea „ceva bun” doar în măsura în care binele nu începe și nu sfîrșește cu noi. Credința în bine nu ne ajută să-l vedem pe Cel bun pentru că nu este o credință în primul rînd. Și pentru că nu este o credință veritabilă, nu vede nimic. Credința este o relație. Este o relație cu Cel care ne-a văzut înainte că noi să vedem. Înainte ca noi să-L vedem.