Doar parveniții, impostorii și escrocii de toate felurile își închipuie că nu poți iubi decît lucrurile mari. A iubi Europa și Occidentul pentru că sunt mari reprezintă o formă de alienare căreia îi corespunde alienarea opusă: a iubi România pentru că este și mai mare. Cei care-l iubesc pe Cărtărescu pentru deschidere sunt înrudiți cu cei care-l iubesc pe Eminescu pentru închidere: și unii, și ceilalți sunt uniți prin respingerea lucrurilor mici: eminescolatrii prin respingerea prezentului nedemn de „mărețele umbre”, iar cărtărescolatrii prin respingerea trecutului obscurantist și necivilizat.
Însă Eminescu este mare pentru că este mic și este mic pentru că s-a făcut mic pentru a putea ajunge la lucrurile mici pe care le iubea: nevoile, sărăcia și neamul.
Nu doar progresiștii, secularii, occidentalizanții sunt „quintesență de mizerii de la creștet pînă-n talpă”, ci și toți cei care vorbesc despre Eminescu ca despre „culmea spiritualității românești”, „geniu între genii”, „poetul nepereche”, „românul absolut”. „Fonfi și flecari, găgăuți și gușați” nu sunt doar cei care vor să-l claseze pe Eminescu, ci și cei care-l poartă pe ecusonul din piept, dorindu-și o modă Eminescu superioară modei Cărtărescu.
Nu doar din apologeții Apusului nu este nimic de scos („Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos?”), dar nici din „mărturisitorii” unei tradiții răsăritene care își justifică prostia, trădarea și lașitatea în numele smereniei și ascultării, spurcînd amintirea descălecătorilor de țară cu ai lor „creieri de copil”.