În apropierea sărbătoririi Unirii Principatelor ar trebui poate să reflectăm la unirile noastre mai recente – cu UE, cu NATO – și să comparăm idealurile naționale de astăzi cu cele din trecut care au făcut posibilă formarea statului român: este România mai liberă și mai prosperă economic prin integrarea în UE? Este mai puternică sau mai expusă prin transformarea ei în „flancul estic al NATO”? Urmează să secăm și Prutul dintr-o sorbire, doar pentru a ne încerca apoi puterile și cu Nistrul?
Ar trebui de asemenea să reflectăm și la ceea ce ar trebui să fie încă autocefalia Patriarhiei Române în
condițiile în care „Bizanțul după Bizanț” s-a mutat din nou, de data aceasta pe
axa Constantinopol-Washington. Asta, firește, numai dacă admitem că actualul Bizangton ar putea avea vreo legătură cu tradiția creștinismului ortodox și dacă confundăm ecumenismul și globalismul cu misiunea încredințată de Hristos creștinilor.
Latinitatea noastră a putut fi integrată și dospită ortodox pentru că era o latinitate pre-schismatică, care nu se rătăcise în labirintul raționalismului scolastic. În schimb, duhul euroatlantist actual este chiar mai opus ortodoxiei decît mentalitatea apuseană premodernă și nu poate fi convertit, ci doar alungat din mințile și inimile oamenilor stăpîniți de el. Dar cum l-ar putea alunga niște păstori ortodocși care par să fie de acord cu interpretarea potrivit căreia Uniunea Europeană reprezintă împlinirea profeției din Apocalipsă despre Maica Domnului care biruie Fiara (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/triumful-euroatlantic-al-ortodoxiei-iii.html)?