Nădejdea adultului este o nădejde seacă, fără miez. Miezul nădejdii este încrederea. Încrederea este încredere în bine. Adultul și-a pierdut încrederea prin trădarea binelui. Pentru că a trădat binele, adultul nu-l mai poate recunoaște. Deși afirmă că dorește (și își dorește) binele, în realitate adultul se teme de bine așa cum Iuda s-a temut de iertare. Nu ne putem reîntîlni cu binele pe care l-am trădat fără a ne recunoaște trădarea.
Copilul nu are nădejde pentru că nu are nevoie de ea. Copilului îi este suficientă încrederea, miezul nădejdii. Doar noi ne mulțumim cu coaja.
Nu cu multă vreme în urmă copiii păstrau încrederea pînă pe la sfîrșitul adolescenței. Astăzi însă tot mai puțini copii reușesc să ajungă cu ea întreagă pînă la vîrsta de zece ani. Le ascundem binele pentru a-i feri de dezamăgiri și le oferim în schimb speranța pe cont propriu, încrederea în noi înșine care deși nu ne poate salva, cel puțin nu ne poate trăda.