Între 1945 și 1990, poporul român a rezistat – prin cultură, prin memorie, prin credință, prin acte cotidiene de normalitate. Nu era o formă politică de rezistență organizată, ci una spontan-umană, întemeiată mai puțin în umanismul intelectualilor disidenți și mai mult în omenia izvorîtă din firea românească plămădită de lucrarea vîntului, a rîului și ramului, a vremurilor și locurilor noastre purtate pe deasupra și pe dedesubt de Duhul lui Dumnezeu.
După 1990, liderii spirituali, politici și culturali au reușit să desființeze această rezistență naturală, fie deturnînd-o politic în anti-neomarxism, fie prin asigurarea că suntem în siguranță iar orice formă de neîncredere este rezultatul unui complex de probleme psihologice alcătuite, pe de o parte, din psihozele moștenite din perioada comunistă și din dificultatea adaptării la noul context capitalist, pe de alta, context care, ni se spunea, era favorabil în mod natural cultivării persoanei. Atenția noastră a fost astfel deturnată sau adormită tocmai de specialiștii ortodocși în trezvie, de autoritățile din domeniul privegherii.
Un sistem de alarmă nu poate fi anulat decît din casă și doar de cei care cunosc codul. În cazul nostru, codul era determinat de iubirea de Dumnezeu, de unitate, ospitalitate, dragoste de neam și țară, valori folosite de liderii noștri pentru a ne înstrăina de noi înșine și de Dumnezeu.
Un sfătuitor de-al meu de la țară îmi spunea că în trecut țăranii mai dădeau peste năluci, dar acest lucru nu s-a mai întîmplat la noi în sat de vreo 40 de ani. Părerea lui este că omul s-a sălbăticit atît de tare încît răul nu se mai arată potrivit firii lui. Nălucilor li se permitea să se arate pentru a întări credința oamenilor, de aceea nu are rost să se arate celor lipsiți de credință. Cu toate că explicația mi se pare corectă, mă gîndesc că ar mai putea exista o explicație care să ne ajute să înțelegem și de ce ne-am pierdut credința în primul rînd. Forțînd etimologia cuvîntului, dacă înțelegem năluca ca pe o creatură care nu lucește (nă-luci), care nu primește și nu reflectă lumina, motiv pentru care apare numai în întuneric, dispariția nălucilor s-ar putea explica prin faptul că, între timp, am devenit cu toții năluci, ființe incapabile să mai păstrăm și să mai răspîndim lumina, asemenea fecioarelor nebune care nu au privegheat și nu și-au păzit candelele, untdelemnul și flacăra (Matei 25, 1-13).