Omul dislocat vrea să iasă afară pentru că se simte deja afară în propria lui locuință. Vrea să iasă afară pentru că nu mai suportă să fie afară stînd înăuntru. Starea de afară este mai ușor de îndurat afară.
Locuitorul ajunge afară doar atunci cînd întîlnește zonele populate de omul dislocat. Pînă la apariția acestor aglomerări urbane contemporane, locuitorul nu știa că există un afară decît din pasajele evanghelice care vorbesc despre „întunericul cel mai din afară”. Așa cum omul dislocat este străin de ideea unui înăuntru, pe care poate cel mult să și-l imagineze, tot astfel locuitorul nu putea decît să-și imagineze, fără a putea să înțeleagă, ordinea lui afară. Nu o poate înțelege nici acum, cînd o poate experimenta cu ocazia oricărei vizite într-un mare oraș. Această incapacitate de a experimenta starea de afară îi permite locuitorului să reziste afară, în orașul desfigurat, mult mai bine decît poate rezista omul dislocat înăuntru. Înăuntrul îi provoacă omului dislocat plîngerea și scrîșnirea dinților.
Cînd iese din casă în curte, locuitorul nu este afară: el rămîne în casă, în curtea casei. La fel și cînd iese din curte în drum, locuitorul rămîne înăuntru, în satul sau în localitatea lui urbană dacă aceasta și-a păstrat trăsăturile omenești. Pentru locuitor, afară nu există pentru că ceea ce este nu poate fi decît înăuntru.