În povestea lui Andersen, Hainele cele noi ale împăratului, este vorba despre ceva atît de rar prin calitățile lui, încît doar oamenii de calitate îl pot percepe. Meșterii țesători cunosc slăbiciunea omului nu neapărat pentru lucrurile de calitate, ci mai ales pentru reputația de om de calitate, astfel încît sunt pregătiți să creeze lucrurile deosebite care le pot oferi oamenilor impresia că simpla lor posesie îi transformă în oameni deosebiți: cultul „sfinților închisorilor” sau cultul căsătoriei LGBT, antimarxismul sau egalitatea de gen, ezoterismul religios sau progresismul bio-tehnologic etc. Pentru imbecili este suficient ultimul model de telefon sau de adidași.
În povestea lui Andersen, un copil, probabil dezamăgit că singurul lucru deosebit din procesiunea împăratului era un om în pielea goală, trezește poporul la realitatea pe care o vedeau cu toții. Reacția copilului reprezintă și un argument în favoarea educației prin poveștile clasice: familiaritatea copiilor cu ordinea poveștii îi ajută să înțeleagă mai bine realitatea și s-o deosebească nu doar de adevărul ficțiunii, ci și să distingă atît realitatea, cît și povestea de minciună. Doar omul „deosebit”, împăratul, continuă să joace într-un spectacol în care nu mai crede nici el.
Dar în procesiunea la care asistăm în România de aproape două decenii, nu împăratul, ci hainele sunt goale. Veșmintele preoțești, roba profesorului, costumul omului politic nu îmbracă pe nimeni. Înăuntrul hainelor este nimicul.