În ciuda faptului că înaintea Rugăciunii Domnești cerem să fim învredniciți să rostim Tatăl nostru („Şi ne învrednicește pe noi, Stăpîne, cu îndrăznire, fără de osîndă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată”), niciun credincios nu se consideră nevrednic să se numească creștin. Toți ortodocșii se simt la fel de vrednici în credința lor, indiferent de măsura în care o asumă. Îi deosebim chiar pe credincioși, adică pe cei care merg mai rar sau deloc la liturghie, de cei foarte credincioși, care participă în mod regulat.
Participarea frecventă la slujbă este doar unul dintre semnele care atestă calitatea de adevărat credincios. Celălalt este neîmpărtășirea. În ciuda aparențelor, neîmpărtășirea nu este un neajuns, ci o formă veritabilă, specific ortodoxă, de participare la liturghie. Împărtășirea este un gest extrem, este excepția care confirmă regula, act permis înaintea unei operații sau a unei călătorii cu avionul.
Cei foarte credincioși se împărtășesc însă la fiecare liturghie prin neîmpărtășire, care are avantajul accesării directe și private a luminii, fără participarea trupului. Pentru că ortodoxul știe că este vrednic de Dumnezeu prin sufletul său nemuritor, mai precis prin Dumnezeul din sufletul/inima lui, și nevrednic prin trupul său corupt și muritor. Prin urmare, dacă ești foarte
credincios nu te împărtășești, pentru că trupul ți-ar putea compromite vrednicia, adică veșnicia.