Remarcile
părintelui Viorel Ioniță în legătură cu solicitarea elitei intelectuale de
schimbare a pascaliei este utilă sunt
utile prin clarificările de natură teologică aduse nu
doar chestiunii pascaliei, ci și îndreptățirii intelectualilor respectivi de a
face o astfel de solicitare (https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/reflectii-pe-marginea-petitiei-adresate-conducerii-bisericii-ortodoxe-romane-pentru-a-schimba-data-pastilor-180206.html). Este
prima dată cînd se poate observa că o persoană cu autoritate din BOR își
exprimă în mod public îngrijorarea față de pretențiile elitei de a decide în
numele Bisericii asupra treburilor bisericești și este destul de limpede că acest
aspect a deranjat în mediul elitei mai mult decît precizările pr. Ioniță legate de
pascalie. Intervenția dlui Bănescu este destul de transparentă în acest sens,
„alergia față de intelectuali” (https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=pfbid024KZxAzuTd88hwXsnDZonkbgjGJHDpxaJfYTX8aaSr1FAjvXzfbQpBah1UWJuyckUl&id=100084764161859) constituind
o replică adresată mai degrabă îngrijorării pr. Ioniță decît „mahalalei inepte” menținută
în zona de siguranță prin coordonarea abilă executată de oamenii de bază
conform planului venit, ca de obicei, „de sus”.
Astfel, în trei paragrafe distincte, părintele Ioniță se declară „întristat” și mărturisește că „regretă amarnic” pentru a sublinia apoi gravitatea fenomenului din BOR care generează confuzie „între credință și cultură, între teologie și filozofie.” Mai mult, spre deosebire de liderii ortodocși care, în ciuda evidențelor, au fost în permanență hotărîți să confirme caracterul creștin al gîndirii acestor intelectuali, este prima dată cînd într-o publicație a Patriarhiei membrii acestui grup sunt caracterizați drept „oameni care se consideră adevărați credincioși ortodocși” (subl. mea, G. F.). În același paragraf aflăm că deși așa se consideră ei singuri (ca să spunem lucrurilor pe nume, ei se consideră de fapt adevărații credincioși ortodocși, avînd din acest punct de vedere o reală concurență în mișcări precum Oastea Domnului) și cu toate că le lipsește înțelegerea corectă a lucrurilor „din punct de vedere cu adevărat ortodox”, ei „sunt sau au fost foarte curtați în multe centre bisericești ale noastre”.
Însă lucrurile sunt cu atît mai grave cu cît confuzia produsă de elită este deliberată, urmărind nu doar o redefinire a credinței ca exercițiu intelectual și investiție culturală, ci ca o aspirație spirituală naturală spre un transcendent nedefinit, cu siguranță impersonal, de care definițiile dogmatice nu pot decît să ne înstrăineze, de vreme ce ne îndepărtează de alte religii și mai ales de cele orientale ale spiritului pur. Dezbaterea asupra calendarului a verificat astfel autoritatea reală a intelectualilor de dreapta în BOR și posibilitatea încoronării lor ca prinți luminați ai Bisericii într-o fericită sincronizare cu încoronarea lui Charles al III-lea, noul cap al Bisericii Anglicane, personaj atras de ortodoxie doar pentru că o confundă cu o credință păgînă (http://www.sacredweb.com/conference06/conference_introduction.html vezi și la http://www.worldwisdom.com/public/authors/HRH-Charles-Windsor-Prince-of-Wales.aspx; în apărarea lui, ar trebui spus că Charles nu este cu totul vinovat pentru această confuzie dacă avem în vedere neputința, nepăsarea sau chiar refuzul teologilor ortodocși de a deosebi spiritualitatea ortodoxă de tradiția filozofiei perene, care, prin influența unui Andrei Pleșu sau Ilie Bădescu a reușit în mare măsură să pervertească înțelegerea ortodoxă a vieții creștine atît printre ortodocșii educați, cît și în zona fundamentalistă.)
Această încurajare teologică a relativismului și diversității s-a actualizat frecvent prin diverse erezii apărute în istoria creștinismului, de la gnosticism la bogomilism pînă la mișcarea hippie, care a fost o încercare de supraviețuire spirituală determinată de prăbușirea creștinismului occidental după Al Doilea Război Mondial (în acest sens, ar fi util de urmărit implicațiile religioase latente din textul lui Steinhardt, „Catarii de la Păltiniș”, dincolo de critica directă adusă elitismului cultural practicat de ucenicii lui Noica).
Într-un articol publicat în 2008 în Dilema Veche, Teodor Baconschi, unul dintre susținătorii proeminenți a inițiativei lui Adrian Papahagi de îndreptare a calendarului și un adept convins al obligației Bisericii de a se „înnoi”, lega conștiința civică și maturitatea politică de spiritualitatea hippie a anilor ’70:
„Separarea imensei majorități a tinerilor români din anii ’70 de spiritul Flower Power, de psihedelicul Woodstock sau de sofisticata provocare a rockului «sideral» (Pink Floyd, Emerson, Lake & Palmer, King Crimson) explică, după mine, torpoarea lor civică, atrofia spiritului critic, absența oricărei «revoluții sexuale» şi, pe acest fundal castrator, incapacitatea generică de a interioriza, după ’89, exercițiul drepturilor democratice.” (Teodor Baconsky, „Cenzura punitivă şi subtilitățile muzicii”, Dilema Veche, octombrie 2008, https://agenda.liternet.ro/articol/7846/Teodor-Baconsky/Cenzura-punitiva-si-subtilitatile-muzicii.html).
Comunismul a interzis rockul pentru că era conștient de potențialul lui eliberator; nu este limpede cine a interzis însă creștin-democrația (să fie „pedagogia ortodoxă și narațiunea națională?), care ne-ar fi putut salva după 1990, după cum se lamentează tot dl Baconschi într-un articol publicat recent:
„Visatul «consens democratic» devine pe zi ce trece mai dificil, dacă nu utopic, iar narațiunea «națională» care, după comunism, s-a axat pe o istorie eroică, asortată cu pedagogie ortodoxă, intră, de asemenea, într-o criză pe care numai orbii ar putea-o ignora. Poate că abia acum vor putea măsura cei «în drept» consecințele faptului că – în cele trei decenii ale primei generații libere – nu am fost lăsați să construim o creștin-democrație autohtonă. Numai ea ar fi putut reprezenta locul civic al confluenței dintre recuperarea tradiției și recuperarea decalajului nostru istoric față de Occident. Se mai poate repara ceva în acest sens?” (https://www.libertatea.ro/opinii/romania-intre-recuperarea-traditiei-si-decalajul-fata-de-occident-de-ce-ruptura-dintre-generatii-submineaza-coeziunea-democratica-4490951)
Orice ar înțelege dl Baconschi prin „recuperarea decalajului nostru istoric față de Occident”, în realitate există la noi un loc civic puternic consolidat în care conștiința apartenenței occidentale și recuperarea tradiției se întîlnesc: acesta este determinat de noua ortodoxie, umanistă, civică, euroatlantică, care s-a manifestat politic cu ocazia protestelor anticorupție din 2017-2019, iar cel mai recent prin petiția de îndreptare a calendarului.
Ca reacție politică, în formă și în conținut, inițiativa nu exprimă o solicitare, ci un protest. Acest protest este inspirat mai degrabă de spiritul Flower Power regretat de dl Baconschi în fragmentul citat mai sus decît de o conștiință creștină ortodoxă.
Spiritualitatea hippie care a generat fenomenul New Age nu era în primul rînd o mișcare de trezire socială, ci de trezire personală în vederea integrării în absolut. Implicarea civică a hippioților era subordonată eliberării individuale de toate formele de autoritate (politică, tradițională, religioasă), care urmau să fie desființate și înlocuite cu puterea florilor (Flower Power), adică a celor puri, sau, după cum îi știm astăzi mai bine, a celor tineri, frumoși și liberi. Cum se face că reprezentanții acestei mișcări de protest față de autoritatea BOR au ajuns să pretindă că reprezintă Biserica? În ce scop acești intelectuali care-și derivă autoritatea din autonomia rațiunii și din antropocentrismul umanist „sunt sau au fost foarte curtați în multe centre bisericești ale noastre”, după cum observa cu îngrijorare părintele Ioniță? Voi încerca să răspund la această întrebare într-o postare viitoare.