Pentru toată lumea este limpede că la originea tuturor relelor nu poate fi decît răul, oricum l-am identifica. Ne este însă mai greu să admitem că răul se folosește de regulă de un fals bine care întîrzie recunoașterea răului veritabil, care-și manifestă adevărata lui natură de-abia atunci cînd nu mai poate fi oprit. Și nu mai poate fi oprit fie pentru că a devenit prea puternic, fie pentru că refuzăm să ne recunoaștem complicitatea inițială cu falsul bine care i-a permis răului să devină atît de puternic. Iar pentru a recunoaște falsul bine trebuie să cunoaștem binele real. Tocmai refuzul sau incapacitatea de a recunoaște binele real ne reduc discernămîntul, adică puterea care ne permite să distingem nu doar binele de rău, ci și falsul bine de cel adevărat, precum și falsul rău de cel adevărat. De fapt, nu putem recunoaște răul real decît în măsura în care cunoaștem binele real. Identificăm prost răul în lipsa educației sau în progres, în materie sau în spirit, în istorie sau în ieșirea din ea pentru că plecăm de la credința într-un fals bine (fals pentru că este bun doar parțial), care ar constitui soluția corectivă: educația sau viața în natură, bunăstarea materială sau cea spirituală, progresul civilizațional sau recuperarea culturii arhaice.
Nu putem cunoaște binele real fără discernămînt și nu ne putem forma discernămîntul decît într-un mediu, într-o cultură a adevărului. Biserica are misiunea de a păstra, păzi și transmite această cultură a adevărului. Atunci cînd ea slăbește în această lucrare, posibilitatea apariției unui fals bine crește.
Contrar opiniei curente, cu atît mai răspîndită cu cît ne permite să ne păstrăm conștiința curată în ciuda asocierilor noastre greșite, răul nu apare în lume doar ca o formă de opoziție directă față de bine și adevăr, ci și ca un fals prieten al adevărului. Falșii prieteni se înmulțesc atunci cînd dobîndim o siguranță de sine care ne face să credem că dacă stăm pe propriile picioare înseamnă că nu ne putem rătăci și că, în general, nu ne poate amenința nimic, indiferent de drumul urmat. Această siguranță de sine creează condițiile apariției înfumurării, simptom al orbirii spirituale (pericol asupra căruia insistă Marion Montgomery în „Angelismul și sinele provincial”, https://www.firstthings.com/article/1999/10/angelism-and-the-provincial-self, în traducere la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2014/10/educatia-religioasa-sau-crestina.html), situație care încurajează atracția reciprocă față de falșii prieteni. Astfel, este creat un nou mediu spiritual, fertil „pilduitorilor semănători” (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei) ai neghinei.
Oricine se naște într-un astfel de mediu spiritual compromis este efectiv izolat față de cultura propriu-zisă a adevărului, pe care o abordează inevitabil prin intermediul noii înțelegeri a falsului adevăr, anti-adevărul care a înlocuit vechea înțelegere în ciuda faptului că poate pretinde în continuare că o reprezintă. În Biserică, această pretenție este asigurată prin interpretarea interpretării înseși, care face din adîncirea adevărului o formă de descoperire a unor noi adevăruri, proces prin care se creează condițiile proclamării unor noi „revelații”.
Nu există, din acest punct de vedere, epoci post-adevăr, ci doar epoci ale adevărului și ale anti-adevărului. Dimensiunea anti-adevăr a epocii actuale este mai vizibilă decît în alte perioade similare din trecut, începînd cu sfîrșitul Antichității și continuînd cu Renașterea, Iluminismul, modernitatea și postmodernitatea, întrucît rezistența Bisericii este în prezent mai redusă decît oricînd. Criza discernămîntului din creștinism este atît de mare, încît în cadrul aceleiași biserici apar tabere opuse în funcție de opozițiile dintre falșii prieteni care au ajuns să conducă aceste tabere. Iar pentru ca răul produs să fie și mai mare, credincioșii care și-au păstrat luciditatea se izolează îngroziți de toate aceste grupuri de posedați, a căror mentalitate este inspirat descrisă de Natalie Merchant în versurile uneia dintre melodiile ei: „All follow, deep in trance, all lost in a catatonic dance. Know no future, damn the past: blind, warm, ecstatic, safe at last.” (https://www.nataliemerchant.com/lyrics/thick-as-thieves/ Îi mulțumesc doamnei E. B. pentru semnalarea acestei melodii revelatoare pentru situația lumii de astăzi, dacă nu chiar pentru condiția umană căzută.)
Pierderea discernămîntului îi face astfel pe creștini să prefacă pînă și Biserica într-o vale a morții, pe Iuda într-un sfînt și trădarea într-un act de credință în încercarea de a scăpa de întunericul din inimile lor: „though you may walk in the valley in the dark, there’s no greater evil than the darkness in your heart” (https://www.nataliemerchant.com/lyrics/saint-judas/. ) Dezastrul actual din Biserică este atît de profund încît pînă și unii dintre credincioșii normali, care păreau la fel de hotărîți ca Petru atunci cînd îl asigura pe Hristos că el nu va trăda chiar dacă toți ceilalți o vor face, ajung să ia în considerare, în condițiile în care situația existentă îi împiedică să transmită și să participe la refacerea unei vieți comunitare în adevăr, rolul mijlocitor al lui Iuda, ucenicul trădător.
În acest sens, al participării creștinilor la întunecarea lumii, un gest preliminar obligatoriu în vederea recuperării discernămîntului ar consta în asumarea responsabilității lor pentru apariția unei lumi anti-adevăr. Slăbiciunea creștinilor pentru falsul bine și pentru falsul adevăr a apărut încă din perioada apostolică și, de fapt, Hristos însuși a condamnat cu severitate această slăbiciune, numindu-l pe Petru „satană” atunci cînd acesta i-a propus un astfel de bine: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei 16, 23) Dialogul dintre Petru și Hristos apare aici în contextul ispitirilor din pustie, cînd Domnul îl alungă pe satana în cuvinte aproape identice: „Piei, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti»” (Matei 4, 10). Pe cît de adevărat este că răul este cauza tuturor relelor, pe atît de adevărat este că rezultatele lui distructive ar fi mult mai reduse dacă discernămîntul nu ar fi fost înțeles de creștini ca o calitate de la sine înțeleasă.
Gnosticismul nu ar fi devenit o amenințare pentru creștinismul răsăritean dacă teologii nu s-ar fi împrietenit atît de strîns cu neoplatonismul; scolasticismul nu ar fi pietrificat creștinismul apusean dacă acesta nu l-ar fi sanctificat pe Aristotel; umanismul renascentist nu ar fi putut propune cu succes zeificarea omului dacă teologii creștini nu ar fi uitat de învățătura creștină despre îndumnezeirea omului; Iluminismul nu ar fi reușit să anatemizeze cultura creștină dacă Biserica nu ar fi devenit un agent al îmbunătățirii omului prin educație și reforme sociale, iar evoluționismul darwinist nu ar fi schimbat totul dacă Biserica nu ar fi preferat în primul rînd schimbarea morală a societății în locul înnoirii ei în Hristos și dacă, în al doilea rînd, Biserica nu ar fi crezut că această schimbare este posibilă și chiar înlesnită prin mijloacele științei, de la biologie și chimie la științele sociale și mai departe pînă la informatică și la tehnologiile de vîrf.
Toate aceste complicități ale creștinilor cu un fals bine, care uneori iau forma închinarii la idoli sui-generis, nu sunt înțelese ca păcate grave, ci ca „deschideri” ale creștinismului spre cultură, prin care se subînțelege de fapt realitatea propriu-zisă (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/03/triumful-euroatlantic-al-ortodoxiei-i.html vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/05/intelectualul-crestin-ortodox-roman-si.html). Din perspectivă creștină, însă, această ospitalitate este o formă de trădare a lui Dumnezeu prin trădarea realității. Pierderea discernămîntului îi face pe creștini să reducă înțelegerea creștină fundamentală a păcatului ca trădare a lui Dumnezeu (realizată indirect și prin trădarea realității) la o serie de excese alimentare sau comportamente abuzive față de cei din jur, în timp ce completează lista cu păcate noi care reprezintă transgresiuni față de noul creștinism, cum ar fi păcatul lipsei de unitate creștină, unde unitatea este înțeleasă drept consens euroatlantic, păcatul lipsei de iubire creștină, unde iubirea este înțeleasă practic prin orice i se pare necesar noului creștinism în vederea consolidării anti-realității, de la pluralism religios la incluziune LGBT etc. Din acest punct de vedere, Carl R. Trueman se înșală cînd consideră că, de vreme ce creștinismul a dispărut, arta produsă de „vidul care a înlocuit cultura occidentală” este absurdă în efortul ei de a profana valorile creștine („Transgression Is Passé”, https://www.firstthings.com/web-exclusives/2023/05/transgression-is-pass) La drept vorbind, vidul actual nu se opune creștinismului, ci realității, dar pentru că realitatea apasă asupra anti-realității, acest efort al anti-realității de evacuare a apelor vii ale realității este permanent, încercînd să integreze în pereții de izolare față de realitate mai ales creștinismul însuși. Gesturile care pentru creștinii tradiționali înseamnă o profanare, țin în fapt de încercarea de transformare a creștinismului într-un element integrat în proiectul global de reconstrucție a realității în numele valorilor occidentale care includ redefinirea de sine mai ales prin emancipare sexuală, identitate de gen, echitate, diversitate și incluziune. Creștinismul devine astfel, prin pierderea discernămîntului creștin, un element de subminare și de de-construcție a realității.
Constructorii anti-realității, ai anti-lumii și-au dat seama de eroarea de a construi fără „piatra din capul unghiului” (Fapte 4, 11) și de aceea încearcă să o pună acum la temelia unei lumi anti-hristice. Pentru a realiza acest lucru, au nevoie de ajutorul Bisericii, care să le dăruiască Piatra pe care Tatăl a pus-o la temelia lumii dinaintea facerii ei, și care i-a dat numele apostolului care l-a recunoscut pe Hristos în numele celorlalți ca „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16), mărturie fondatoare pe care Domnul își întemeiază Biserica (Matei 16, 18) pe care „porțile iadului nu o vor birui” în ciuda faptului că iadul îi va ispiti pe creștini, cu tot mai mult succes cu cît aceștia vor fi mai lipsiți de discernămînt, să se arunce de pe aripa Templului cu asigurarea că nu se vor zdrobi de piatră (Matei 4, 6).
„Neajunsul de a te fi născut” este cauzat pentru Cioran de neajunsul inevitabilității morții, „o spaimă mai veche decît propria-mi memorie” (Despre neajunsul de a te fi născut, Humanitas, 2003, p. 8). Răzvrătirile adolescentine ale lui Cioran explică popularitatea lui în rîndul unui public infantil, care se eliberează de angoasă prin des-zidire („Să desfacă, să des-zidească e singura sarcină pe care şi-o poate fixa omul, dacă aspiră, așa cum o arată totul, să se deosebească de Ziditor”, id.), adică printr-o anticipare a morții potrivit modelului neascultării prin care primii oameni și-au pierdut asemănarea cu Dumnezeu, deosebindu-se prin păcat de Dumnezeu. De fapt, definind nașterea ca un accident nefericit și viața ca o pedeapsă nemeritată, refuzînd să vadă în viață un dar și mărturisind veșnicia morții ca singura veșnicie reală, Cioran încearcă să găsească și să ofere o consolare în moarte pentru dezavantajul – neajunsul – de a ne fi născut. Spasmele muribunde ale lui Cioran recunosc moartea ca limită absolută, pesimismul lui ajutîndu-l să reziste nu doar consolărilor sentimentale ale creștinismului burghez, ci și propunerilor utopice ale diverselor tipuri de umanism. În acest sens, merită semnalat că Cioran nu propune desprinderea de creștinism în vederea corectării lui prin implanturi ideologice sau religioase, ci pentru că a recunoscut în el, într-un creștinism corupt prin pierderea discernămîntului, trăsăturile morții. Însă deși pesimismul imatur al lui Cioran poate contribui pozitiv la redobîndirea reflexelor unor exigențe indispensabile funcționării unui discernămînt sănătos, opera lui poate justifica totodată încercările de cosmetizare a creștinismului prin care acesta ar putea fi făcut să pară viu. Astfel, orice efort deconstrucționist este util marii opere de reconstrucție a realității, chiar și atunci cînd o asemenea reconstrucție nu este propusă sau este chiar refuzată, precum în cazul lui Cioran.
Desprinderea gnostică de Revelație, marcată decisiv prin Renaștere, adîncită prin Iluminism și finalizată prin evoluționismul biologic darwinist și cel metafizic nietzschean sunt mijloace și metode de des-facere a realității prin deconstrucția omului. Deosebirea de Dumnezeu nu a dus însă la afirmarea de sine a omului, ci doar la deosebirea omului de sine însuși. Pentru că a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în urma păcatului omul a devenit nu doar neasemănător cu Dumnezeu, ci și neasemănător cu sine. Încercările de reconstrucție a omului profită de această slăbire a constituției omului, încercînd să valorifice această neasemănare în direcția realizării unui om nou, folosindu-se însă în acest scop tocmai de chipul lui Dumnezeu după care omul a fost făcut. Este vorba despre încercarea de a elibera chipul lui Dumnezeu din om de Dumnezeu.
Toate marile
crize produse de slăbirea discernămîntului creștin primesc o soluție esențial
anticreștină. Încercările diverse de deconstrucție a omului și a realității vin
mai degrabă în urma apariției unor fisuri grave în înțelegerea creștină a
lumii, fisuri pe care, ulterior, aceste mișcări le agravează în vederea demolării fundației creștine din Biserică, prin dislocarea „pietrei” din locul ei. De aceea, deconstrucția, des-zidirea omului apar în epocile de
descumpănire a creștinilor. Toate încercările de desfacere a realității
urmăresc eliminarea sau transformarea creștinismului, însă nu acesta este scopul
lor ultim. Scopul lor ultim este depășirea omului și a realității. Iar această depășire nu poate fi realizată decît printr-un rău absolut, introdus de fiecare dată prin falșii prieteni ai binelui.