Pagini

Oameni și Locuri

marți, 27 iunie 2023

Umanismul mistic

 

„De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu.[…] De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3, 5) Întreaga Scriptură este consecventă în privința faptului că împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, ceea ce înseamnă că nu este din noi. Pentru a deveni cetățeni ai împărăției lui Dumnezeu, trebuie să ne naștem în împărăția lui Dumnezeu așa cum unii oameni se duc în împărățiile dominatoare ale acestei lumi pentru a-și naște copiii acolo, cu speranța că le asigură astfel niște șanse în plus în această viață. Devenim cetățeni ai împărăției Tatălui prin înfiere spirituală, proces imitat prin credința într-o „țară ca afară” de cei care tînjesc să devină cetățeni spirituali ai împărăției stăpînitorului acestei lumi.

Faptul că împărăția lui Dumnezeu este în noi nu înseamnă că este din noi (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/sufletul-nemuritor-si-sufletul-viu.html vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/lumea-si-imparatia.html). Împărăția lui Dumnezeu nu este în noi în sensul în care ne este congenitală. Dimpotrivă, ne naștem în exil și chiar într-o relație de vrăjmășie cu ea, mai precis, ne naștem în împărăția satanei căruia îi suntem supuși prin neascultarea noastră ereditară. Observația „împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21) nu vrea să spună că înăuntrul nostru reprezintă împărăția, ci că împărăția este prezentă într-un mod tainic ca viață nouă care pulsează nevăzut în adîncul credinciosului și care se manifestă prin darurile Duhului Sfînt (Isaia 11, 2-3). A crede în sens gnostic că înăuntrul nostru reprezintă un loc privilegiat care constituie prin natura lui împărăția lui Dumnezeu sau cel puțin poarta de intrare în împărăție reprezintă o eroare gravă, larg răspîndită în ortodoxia românească actuală atît în zona educată, cît și în cea neinstruită. În ambele cazuri este vorba despre diverse forme de umanism mistic, prin care omul își realizează potențialul descoperind inima Omului universal din sine, sau a Omului bun din sine, sau inima Căpitanului din sine. Fiecare formă de umanism mistic reprezintă o negare a Adamului vechi din noi și o încercare de realizare a unui Adam originar, împiedicîndu-ne să căutăm împărăția lui Dumnezeu (Matei 23, 13) și să dobîndim mintea și inima lui Hristos.

Hristos ne spune că El este ușa (Ioan 10, 7-9); inima noastră reprezintă ușa sufletului nostru, însă la această ușă bate împărăția (Apocalipsa 3, 20) și la ușa-Hristos trebuie să batem noi (Matei 7, 7-8) pentru a primi Duhul Sfînt, duhul înfierii, al „naturalizării” în împărăția Tatălui. Fiecare împărăție are un duh al ei și cu cît această împărăție este mai puternică, cu atît acest duh se manifestă mai puternic. Duhul americanist, duhul euroatlantist sunt vizibile în puterea lor de transformare, de înfiere a oamenilor din toate părțile lumii. Aceste duhuri pot pune stăpînire pe oameni cu atît mai ușor cu cît ei au fost desprinși de cultura pe care o aveau în comun.

Această desprindere a oamenilor de propria cultură, de propriul „duh”, este întotdeauna realizată de elita intelectuală autohtonă în complicitate cu liderii religioși, cei care au primit cheile împărăției cerurilor (Matei 16, 19); izolarea de propria cultură este o etapă esențială în procesul de izolare a oamenilor unii față de alții și a fiecăruia de sine în vederea reconvertirii lor la un duh mai promițător. În acest scop, omul este încredințat împărăției „din inima lui”, adică unei împărății slabe, întemeiată pe apele închipuirii. O astfel de împărăție subiectivă este lipsită de criterii, fiind la fel de neputincioasă în recunoașterea împărăției minciunii ca și în recunoașterea împărăției adevărului. Chiar dacă ar vrea să cerceteze duhurile unor alte puteri, omul căzut în cursa împărăției din inima lui nu va putea să le identifice corect pentru că-i lipsesc darurile Duhului Sfînt. Hristos nu ne spune că inima noastră este comoara, ci că unde ne este inima, acolo ne este comoara (Matei 6, 21), ceea ce nu face din inimă o comoară. Lipsită de Duhul Sfînt, inima nu poate vedea lipsa de valoare sau natura blestemată a „comorilor” pe care ajunge să le prețuiască.

,,Dacă nu găsești raiul în inima făpturii tale, n-ai nici cea mai mică șansă să poți intra în el.” Este mottoul contului de facebook al dlui Vasile Bănescu (https://www.facebook.com/people/Vasile-B%C4%83nescu/100084764161859/), care a asumat, ca purtător de cuvînt al BOR, rolul de „episcop al treburilor din afară” ale Bisericii, un rol pe care de altfel liderii ortodocși l-au acordat încă din anii ’90 elitei intelectuale. Autorul citatului nu este indicat, însă, fapt care ar putea însemna că dl Bănescu este conștient de diferența dintre spiritualitatea ortodoxă și tradiția spirituală în care s-a format autorul citatului. Este vorba despre Johann Scheffler, un mistic catolic german din sec. 17 cunoscut drept Angelus Silesius, iar citatul respectiv se regăsește în epigrama 295 din Pelerinul Heruvimic:

 

„If you not Paradise first in yourself possess,

Believe me that you never will find to it access.” (Angelus Silesius, The Cherubimic Wanderer, Paulist Press, 1986, p. 54).

 

Desprinderea de diverse determinări ale identității omenești, solicitată de umanismul radical din ultima jumătate de secol (de identitatea etnică, națională, religioasă, sexuală), constituie o condiție a realizării acestui umanism mistic de origine gnostică, redescoperit de păgînismul Renașterii ca „umanism creștin” și rafinat de formele religioase recente de umanism. Umanismul mistic servește globalizării și se servește totodată de ea, denunțînd împreună cu susținătorii societății deschise pericolul cultivării unei identități determinate prin concepție, naștere și tradiție și care ar împiedica permeabilitatea spiritului absolut, deci realizarea împărăției lui Dumnezeu. Așa se explică de ce regăsim în tabăra societății civile susținătorii ecumenismului creștin și totodată de ce activiștii civici sunt preocupați de unificarea sărbătoririi Sfintelor Paști.

 Dincolo de mutațiile lui actuale, umanismul mistic, apărut în catolicism ca o reacție la procesul de dezvrăjire a lumii adus atît de revoluția științifică din secolele 16-17, cît și de Reformă (vezi o descriere a fenomenului și a contextului intelectual și spiritual în care s-a format umanismul mistic în Antonio Riccardi, „The Mystic Humanism of Maria Maddalena di' Pazzi”, în E. Ann Matter, John Coackley, editori, Creative Women in Medieval and Early Modern Italy: A Religious and Artistic Renaissance,  University of Pennsylvania Press, 1994, p. 212-236) rămîne întemeiat în premisa gnostică potrivit căreia doar o identitate umană fluidă poate asigura prezența universală a spiritului și participarea fiecărui om la izvorul supraesențial al ființei, corespondentul religios al idealului societății globale urmărit de formele concurente de umanism secular. Atît împărăția gnostică, cît și împărăția seculară presupun anihilarea individului, care se realizează mistic (în primul caz) sau prin inginerie socială (în celălalt) printr-o educație globală care admite în același timp principii religioase și seculare adaptate și unificate astfel încît să producă o nouă formă de conștiință umană îndumnezeită prin descoperirea dumnezeului din sine adusă odată cu lepădarea de sinele omenesc. Umanismul a preluat inițial maxima lui Terențiu, „nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”, doar pentru a face din omenesc ceva străin omului, astfel încît în cele din urmă orice om să poate afirma: „nimic din ceea ce este divin nu-mi este străin”.