Filmele Małgorzatei Szumowska vorbesc mai mult despre salvare decît despre supraviețuire. O salvare oferită tuturor, nu doar celor care o caută dincolo de orice nădejde sau doar celor care nu știu unde să o caute, ci și poate mai ales celor care nu o (mai) caută fie pentru că nu cred în posibilitatea salvării, fie pentru că nu cred că ar avea nevoie să fie salvați, fie pentru că o caută aiurea. Deși regizoarea poloneză nu este preocupată de o salvare în sens creștin, ea vorbește totuși despre o formă de salvare mai profundă decît versiunile psihoterapeutice ale vindecării și depășirii traumelor promise de industria spiritualității de consum. Miza nu este la Szumowska regăsirea de sine, cum se-ntîmplă în spiritualitatea New Age comercializată în pachete atractive inclusiv în BOR, ci un mod de a rămîne împreună capabil să vadă dincolo de vidul morții într-o frumusețe vie care ne cuprinde fără a ne dizolva. Însingurarea nu duce la Szumowska la redescoperirea naturii și a sinelui în sensul new-age-ist vizibil în cărțile lui Paolo Cognetti, de pildă, ci oferă momentul de liniște necesar redescoperirii prezenței celor pe care îi iubim sau ne iubesc în ciuda morții – sau vieții – care ne desparte de ei.
În filmul Infinite Storm (regizat de Szumowska împreună cu Michał Englert, film lansat în 2022), urmele din zăpadă întîlnite pe creasta muntelui de Pam Bales, membră a echipei de salvare care acționa în zona Muntelui Washington, nu o duc pe protagonistă nici înăuntrul ei, nici în afara ei, cei doi poli ai călătoriei inițiatice în care a fost convertit pelerinajul în BOR. Bales descoperă nevoia salvatorului de a fi salvat, urmînd o urmă și pășind în conturul unor pași care puteau fi foarte bine chiar ai ei.
Precum loviturile vieții, furtunile apar pe Muntele Washington din senin și sunt de o violență nemaiîntîlnită în nici o altă zonă montană din lume. Precum în viață, nu există pe acest munte nici un loc sigur și nici un drum sigur. Nu doar că nu există un drum sigur al vieții, ci ne aflăm pe acest drum periculos chiar și atunci cînd stăm pe loc. Pe măsură ce înaintăm, atenția și experiența ne pot ajuta să evităm locurile alunecoase și prăbușirile în gol, dar nimic nu ne poate ajuta să evităm avalanșele, adică întîmplările dureroase care se prăbușesc peste noi și care ne despart unii de alții și uneori și pe noi de noi înșine. Suferința îi poate izola mai ales pe oamenii care cred că secretul vieții constă în evitarea ei prin construirea unui sine încrezător și puternic, împiedicîndu-i să vadă în suferință un semn, un semnal care-i anunță nu doar că au nevoie de ajutor, ci și că ajutorul este în apropiere. De altfel, intervențiile de urgență din categoria „Search and Rescue” (SAR), presupun posibilitatea ca cineva să fie în situația de a fi salvat (spre deosebire de misiunile de tipul „Search and Salvage”, unde salvarea constă în recuperarea unor trupuri neînsuflețite, rămășițe umane sau lucruri distruse într-o măsură ireparabilă).
Numai că atunci cînd cauți prost, sunt șanse mari să găsești lucruri care pot împiedica salvarea ta sau a altora. Poți găsi false victime sau poți să nu găsești nimic. Te poți prinde de suferință ca de o mîngîiere, sau o poți respinge ca ceva care nu te privește. Poți să dai peste falși salvatori, care-ți aduc o salvare falsă. Falșii salvatori ne îndepărtează de drumul vieții, oferindu-ne un pelerinaj către centrul ființei noastre în timp ce ne ascund crucea care confirmă regulat, precum un marcaj montan, calea spre adevăr. Din cauza înmulțirii fără precedent a falșilor salvatori, misiunea de salvare a devenit în prezent mai dificilă decît oricînd în istorie.
Salvarea, vindecarea nu constă în conectarea cu tata sau cu natura (vezi Alina Rotaru, „Via Transilvanica, un drum care uneşte părţi din tine”, Ziarul Lumina, 24 august 2023, https://ziarullumina.ro/societate/psihologie/via-transilvanica-un-drum-care-uneste-parti-din-tine-183169.html), după cum scopul pelerinajului este întîlnirea cu salvatorul omului, nu întîlnirea cu Sacrul, cum ne informează dl Mirel Bănică în paginile cotidianului Patriarhiei:
„Chiar dacă este un lucru știut de mai toți cititorii Ziarului Lumina, simt nevoia să repet faptul că în lumea ortodoxă pelerinajul este diferit de cel din lumea catolică, chiar dacă scopul final este același: întâlnirea cu Sacrul, în forma sa cea mai pură, contactul și împărtășirea (difuzarea) ulterioară a acestuia.”
(Mirel Bănică, „Pelerinajul, trup și suflet”, Ziarul Lumina, 24 octombrie 2023, https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/pelerinajul-trup-si-suflet-184785.html).
Deși problema
ține de o discuție mai largă despre pelerinajul creștin, vreau să precizez aici
că distincția făcută de dl Bănică între caracterul extensiv al pelerinajului
catolic și cel comprimat al pelerinajului ortodox din România nu decurge din diferența
dintre cele două spiritualități, așa cum consideră dl Bănică, de vreme ce tipul
de pelerinaj „pe loc”, făcut la poarta locului de închinare prin rîndul de
credincioși, este o deformare mercantilă a naturii creștine a pelerinajului,
deformare apărută recent prin înțelegerea strict comercială a pelerinajului în
cadrul BOR. De altfel, în articolul de anul trecut dedicat pelerinajului de la
Sf. Paraschiva, dl Bănică observa printr-o serie de metafore caracteristice
pentru intelectualul ortodox român, ospitalier cu sacrul impersonal, dar
neîncrezător față de sfințenia care nu poate fi decît personală, cum din cauza
secularizării, tehnologiei și a inspirației organizatorilor, pelerinii riscă să
rateze energia sacrului eliberată de „generatorul de sacru” constituit de racla
cu moaște, evitînd sau desprinzîndu-se din cordonul sacrului format de mulțimea
de pelerini fie din nevoia de a-și lua singuri sacrul, fie din plictiseală sau pentru
că atenția le-a fost distrasă de monitoarelor montate de organizatori (https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/pelerinajul-intre-continuitate-si-schimbare-175567.html.) Dar dacă racla cu moaște constituie un generator de sacru, atunci de ce ierarhia ortodoxă nu s-ar simți îndreptățită să o exploateze ca pe o resursă de energie spirituală?
Scopul drumului nu este să ne conecteze cu natura și cu cei dragi, atenuînd prin mers și din mers propria suferință, nici să ne alimenteze cu sacrul direct de la sursă (natura, muntele sau racla cu moaște), ci cu fiecare pas (care ne apropie de locul sfînt în cazul pelerinajului), unește suferința noastră cu cea a lui Hristos și a sfinților, unește setea noastră de pe drum cu setea lui Hristos, frica noastră de suferință cu înfiorarea Lui în fața paharului morții și singurătatea noastră cu singurătatea Lui pe cruce.