Numele este
primit la naștere. Pentru că omul se poate naște și spiritual, el poate primi
două nume. De aceea, la botez, credincioșii nu primesc un prenume. Prenumele
este deja primit la nașterea trupească. Întrucît botezul reprezintă nașterea
spirituală a omului întreg (de care se împărtășește deci și trupul), numele
primit la botez este numele lui Hristos. Sensul numelui nou primit la tunderea în monahism este de a-i aminti viitorului monah că numele lui adevărat este Creștin.
Înainte de a desemna o credință ca substantiv comun, „creștin” este un nume propriu. Credința creștină este manifestarea numelui Creștin. Un părinte îi sfătuia pe credincioși să le fie viața cum le era numele. Dar dacă avem în vedere mai mult prenumele decît numele de creștin, am putea cădea într-o cursă, acordînd mai multă atenție unei calități sau însușiri conținute în prenume și mai puțin asupra identității noastre esențiale cuprinsă în nume.
Prin acest nume ne identificăm nu doar în istorie, ci și în veșnicie în calitate de frați și surori ai lui Hristos. Suntem „cutare Creștinul” în istorie și „Creștinul cutare” în veșnicie. Mai mult, suntem parte a Trupului Său mistic prin Tainele Bisericii. Numele de creștin îi amintește fiecărui credincios că este unit cu Hristos într-o asemenea măsură încît nu poate să nu-l reprezinte pe Hristos. Dacă oricine îl vede pe Hristos îl vede pe Tatăl, atunci oricine vede un creștin ar trebui să-l vadă pe Hristos. Urmează că absența lui Hristos din viața noastră ne demonstrează că nu știm de fapt cum ne cheamă, deci nu știm cine suntem.
Fiecare gest și
fiecare gînd ne reprezintă în măsura în care îl reprezintă pe Hristos și ne
trădează în măsura în care îl trădează pe Hristos. A crede că milostenia
creștină este un mijloc de a-ți face bine tot ție, a crede că „cine dă, lui își dă”
exprimă un principiu creștin, cum afirma ÎPS Antonie Plămădeală (https://www.crestinortodox.ro/predici/predici-duminica/bogatul-caruia-a-rodit-tarina-122260.html),
mi se pare o trădare a învățăturii creștine. Această formă de egoism altruist
este opusă gîndirii creștine și constituie o uzurpare a numelui de creștin. Cînd dă, un
creștin îi dă lui Hristos (Matei 25, 31-46), din cele ale lui Hristos și în
numele lui Hristos. Creștinul ar trebui să dea ca Hristos, nu ca un boier. Iar cînd dă, Hristos nu dă fără să se uite la pungă. Cînd dă, Hristos știe ce dă și cui dă. Cînd dăruiește, Hristos se dăruiește de fiecare dată pe Sine.
Excesul retoric, noblețea caracterului și entuziasmul personal l-au făcut pe Steinhardt să greșească, comparîndu-l pe Hristos cu un boier generos, cu un aristocrat și cu un gentleman (părînd să se gîndească mai degrabă la mărinimia sufletească descrisă de Aristotel în Etica nicomahică, IV.3). Dar omul superior prin nivelul intelectual, social sau material nu dăruiește pentru că recunoaște demnitatea celuilalt, ci pentru a-și ilustra propria demnitate. Nu există generozitate dezinteresată nici pentru nobil, nici pentru interlopul care dă „la toți săracii” sau pentru „nașul” care dă „fără număr”. Cu toții nu fac decît să-și dea lor, să-și cultive slava deșartă, numele real al stimei de sine cultivată și în BOR sub forma dezvoltării personale și a mentalității deschise. Boierul nu dăruiește pentru a reduce distanța care-l separă de cel miluit, ci pentru a o sublinia și consolida. Și, la limită, Hristos nu poate da ca un boier pentru că un boier nu are nimic al său din care ar putea da. Întrucît doar Hristos poate dărui în numele său propriu, orice om care dăruiește în numele său și pentru sine nu face decît să uzurpe autoritatea Domnului și să compromită numele de creștin.