Mintea umană are
o dimensiune reflexivă și una reactivă. Organizarea reflexivă a minții începe
pe la șapte-opt ani, perioada cînd începe formarea discernămîntului, fără de
care nu putem face distincția dintre real și virtual. Copiii care au fost
expuși la ecran de timpuriu riscă să devină incapabili să-și mai dezvolte
funcțiile reflexive, care nu sunt doar mai atenuate, ci efectiv eliminate de
creier în măsura în care nu sunt exercitate. Faptul este demonstrat de tipul de
interacțiune dintre adolescenți și de comportamentul lor general, pur reactiv
și instinctual. Practic, în măsura în care comunicarea presupune în mod
esențial o dimensiune reflexivă, generațiile expuse de timpuriu la ecran ajung incapabile să comunice, chiar dacă au impresia că tipul lor de comunicare, auto-referențial și realizat prin
prescurtări și simboluri, este cel real. Generațiile digitalizate vor totul
acum, după modelul realității digitale și reacționează refuzînd orice
alternativă care presupune ascultare, limpezime, liniște. Incapabile de
elaborarea unui argument, refuză din capul locului să asculte de autoritatea
unuia, oricît ar fi de valid. De altfel, în măsura în care refuză limbajul uman natural, orice argument rațional, logic, devine pentru generațiile digitalizate inaccesibil.
Sper că am reușit să adun în rezumatul de mai sus partea principală a observațiilor făcute de Prof. Dr. Corina Grecu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu (la data interviului, adică în 2015) în cadrul unui interviu acordat Pr. Prof. Vasile Grăjdian (https://www.youtube.com/watch?app=desktop&v=sv7hRfTtAT0). Cu siguranță am fi aflat mai multe despre felul în care ne afectează utilizarea ecranului dacă gazda emisiunii ar fi fost capabilă să asculte mai mult de treizeci de secunde, demonstrînd astfel în direct că ne putem baza în continuare pe sursele tradiționale de împrăștiere a minții fără a mai avea neapărat nevoie și de ajutorul dispozitivelor inteligente. Reflexivitatea doamnei profesoare a reușit cu toate acestea să depășească reactivitatea părintelui profesor, astfel încît am putut afla și înțelege cîteva lucruri importante. Indirect, am putut verifica avantajul unei gîndiri adunată prin disciplină, responsabilitate și, aș adăuga, bun-simț în fața unei impulsivități deghizată în vorbire liberă.
Așa cum este firesc în orice încercare de descriere și înțelegere, dna Grecu a început prin a defini inteligența artificială și viața artificială, propunînd o serie de distincții dintre care unele s-au pierdut inevitabil în fața întreruperilor permanente cu care s-a confruntat în cursul interviului. Mi s-a părut de reținut în special observația legată de faptul că „inteligența artificială încearcă să redefinească mintea omenească”. Esențială mi s-a părut și propunerea dnei profesoare adresată Bisericii de a reînvăța ascultarea. În situația de neînțelegere generalizată, produsă de pierderea comunicării reale, Biserica are marea șansă de a ne ajuta să ieșim din actuala criză a comunicării și, în plus, s-ar putea face auzită ea însăși într-o lume în care Biserica nu mai contează. O Biserică agitată, neașezată, incapabilă să asculte nu poate decît să contribuie la agitația, neascultarea și tulburarea din lume.
Merită reținut totodată faptul că prof. Grecu semnala încă de acum opt ani amenințarea transumanismului, atrăgînd atenția asupra felului în care copiii sunt pregătiți de mici să accepte și să-și dorească transformarea (din om în robot, de pildă, prin filmele, desenele și jucăriile cu transformers). Transumanul și transgenicul mizează pe posibilitatea descărcării complete a omului într-o mașină. Iar miza nu este puterea și performanța în sine, sublinia dna Grecu, nu este vorba doar despre o simplă augmentare individuală; miza este nemurirea și aceasta este superputerea promisă de ordinea digitală și dorită de om.
În ce mă privește,
mi se pare necesară o serie de precizări suplimentare. De pildă, nu cred că
virtualul digital ține de ordinea ficțiunii, de ordinea poveștii, așa cum s-ar putea
crede din unele afirmații ale doamnei profesoare. Impresia mea este că
virtualul tehnologiei digitale a generat o nouă categorie de ficțiune, o nouă formă de
fantastic, diferit de cel pe care-l întîlnim în povestea tradițională. Povești
s-au spus întotdeauna tocmai pentru că ele sunt legate de real, descriu
situații reale cel puțin în plan moral. Parabolele sunt povești adevărate,
chiar dacă nu sunt reale, chiar dacă personajele și situațiile descrise nu
există în realitate. Miraculosul din poveste ne amintește de partea nevăzută,
nu de partea virtuală a realității. Miraculosul este legat de real prin posibilitatea minunii, în timp ce virtualul este legat mai degrabă de magic, prin încercarea de a înlocui realul. Virtualul digital nu este posibil, nu are
capacitatea de a deveni real, ci doar de a înlocui realul cu o pseudo-realitate, o realitate artificială, programată, științifică. Și aici revin la
observația dnei Grecu despre redefinirea minții omenești prin inteligența
artificială. Da, mintea poate fi redefinită, rescrisă, în măsura în care este
separată de suflet. După cum observa și dna Grecu, sufletul este o ipoteză de
care civilizația actuală consideră că se poate lipsi. Aș spune că locul
sufletului a fost luat de minte, mai precis de inteligență, un proces
îndelungat desfășurat în cultura occidentală încă din perioada medievală, dacă
nu chiar din perioada antichității tîrzii (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/11/despre-originile-crestine-ale.html).
O demonstrează amînarea Tainei Mirungerii și Împărtășirii în catolicism și în
diverse ramuri ale lutheranismului și anglicanismului pînă la vîrsta de șapte
ani, ca prag al vîrstei rațiunii, a capacității intelectuale de a discerne,
precum și acceptarea validității botezului în confesiunile neoprotestante începînd
cu vîrsta de opt ani. (Poate că forțez lucrurile, dar mi se pare că reducerea materiei cunoașterii la informație și reducerea corespunzătoare a funcției inteligenței la acumulare de informații a fost înlesnită și de sensul de „informație secretă” cuprins în termenul englezesc „intelligence”. În orice caz, este evident că inteligența ca acumulare de informație prevalează asupra sensului originar al latinescului „intelligentia”, care desemna putere de pătrundere și de discernere.)
Or, spre deosebire de ordinea virtuală care acționează
exclusiv asupra unor stimuli cerebrali, povestea acționează mai ales asupra
sufletului. Într-o poveste auzi cel puțin o voce, vocea interioară a cititorului,
care-l reprezintă pe cititor în raport cu lumea ficțională a poveștii. Lectura
dezvoltă exact reflexivitatea desființată de reactivitatea virtualului,
indiferent că este vorba despre jocuri sau rețele. În cursul poveștii trecerile
marcate de personaje îi amintesc în permanență cititorului transformat în
ascultător de propriile treceri, ascunse în domeniul virtual, în care condiția
ascultării este anulată și înlocuită de cea a consumului de material digital. Mediul
digital interacționează cu noi, în timp ce ne lasă impresia că noi reacționăm
cu el. Într-o poveste vezi lucrurile în măsura în care le auzi, în măsura în care asculți. Într-un scenariu virtual nu se ascultă nimic, doar se vede.
Prin urmare, ar trebui să ne întrebăm nu doar cît de real este virtualul sau cît de real poate deveni el, ci și ce fel de ficțiune reprezintă realitatea virtuală, produsă prin medierea mașinii. În ce fel această mediere produce un nou tip de conținut, în ce măsură transformă înțelegerea oricărei forme de conținut, reducînd-o la categoria informației și în ce fel această nouă înțelegere îi transformă pe toți cei afectați de ea?
În același timp, este necesar să acordăm o atenție sporită și oricărui îndemn la liniște, ascultare și înălțare a inimii (https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/sus-inima-611133.html), de retragere din virtual în vederea regăsirii de sine și a dezvoltării personale (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/10/avem-catre-domnul.html vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/06/umanismul-mistic.html). Cultura duhului dilematic a contribuit în România mai profund decît demența digitală descrisă de Manfred Spitzer la tulburarea și împrăștierea minții în special în mediul ortodox educat.
Prin urmare, soluția nu constă în ascultarea în sine, care poate deveni oricînd ascultare de un sine deghizat în „dumnezeul din inima mea”, ci în ascultarea de Domnul. Doar ascultarea de Cuvîntul permite restaurarea comunicării reale. Indivizii expuși de mici la ecran nu mai pot comunica pentru că, de fapt, nu mai pot vorbi. Limbajul uman natural le-a devenit o limbă străină după cum realitatea le pare o țară străină, greoaie, înapoiată și plictisitoare. [Completare adăugată la 11:10: Realitatea este mai ales o țară periculoasă, unde dacă se-ntîmplă să mori, mori de-adevăratelea.]