Transformările
radicale petrecute în ultima sută de ani în felul în care omul a ajuns să înțeleagă lumea și să se perceapă pe
sine ar trebui să-i determine pe creștini să admită posibilitatea producerii
mutațiilor în cadrul speciei umane cel puțin. Potrivit DEX-ului, mutantul este un
„individ cu caractere transmisibile, diferite de cele ale
formei parentale.” (DEX, 2009). Altfel spus, mutantul este un „organism cu
caractere genetice noi, rezultat în urma unei mutații” (NODEX, 2002). În sens
ironic, mutantul este „1.
(persoană) proastă / stupidă. 2.
persoană cu un comportament ciudat. 3. persoană neadaptată într-o colectivitate.” (Dicționar de argou
al limbii române, 2007). La rîndul ei, mutația este o „modificare a însușirilor ereditare ale
organismului apărută în urma restructurărilor și schimbărilor materialului
genetic (cromozomi și gene)” (DEX 2009). În măsura în care omul nu poate fi
redus la partea biologică, putem admite că o mutație biologică poate afecta în egală măsură
și tot ceea ce-l definește ca om dincolo de dimensiunea lui fizică.
Și invers. În măsura în care nu am fost transformați deja, putem vedea nu doar că mutanții au deveni majoritari în lumea de astăzi, ci și că iresponsabilitatea este una dintre noile însușiri genetice principale care-i definesc. Neatenția tuturor față de toți, ajunsă la limita agresivității directe, precum și nepăsarea fiecărui individ față de sine reprezintă mai degrabă un refuz conștient al responsabilității decît semne ale lipsei de educație. De fapt, aceste trăsături sunt rezultatul dorit al noii forme de educație publică, al cărei obiectiv este în mod evident cel al transformării tuturor oamenilor în indivizi cu cerințe speciale. Proasta creștere poate fi corectată, dar mă tem că mutațiile conștiinței (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/12/schimbare-transformare-mutare-si-noua.html) sunt dincolo de puterile de îndreptare ale omului.
Aceasta și
pentru că, în ciuda aparențelor, conștiința mutantă are o viziune morală proprie, care-l face pe
posesorul ei să fie perceput ca un idiot de ultimii supraviețuitori din
vechea ordine morală și să-i perceapă la rîndul lui ca pe idioți pe acești
supraviețuitori, situație care satisface astfel sensul argotic al termenului „mutant”
descris mai sus. Dar în lumea veche, idiotul nu era înțeles în sensul modern,
clinic al termenului, ca cineva lipsit de inteligență, ci desemna omul determinat nu atît
de inteligență sau educație, ci de preocuparea pentru bunăstarea proprie, a
familiei și a comunității sale. Era un om care nu avea responsabilități publice, ci doar responsabilități
personale. Idiotul era omul circumscris de locul și lumea
sa, ceea ce nu înseamnă că elitei îi lipsea această formă de responsabilitate domestică. În orice om mare din lumea clasică era un idiot. Astăzi în orice om, mare sau mic, nu mai este nimic, fiind astfel opus idiotului din trecut, care era un om educat de cultura locală și era totodată dedicat cultivării sufletului său (https://www.etymonline.com/word/idiot), În absența acestui tip de idiot, nici o cultură și civilizație nu
sunt posibile. Și nici o religie: sfinții ne-au depășit și în această privință, fiind niște idioți mult mai mari decît noi. După cum spuneam cu altă ocazie, împărăția idioților nu este din lumea aceasta (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/frumusetea-din-capul-unghiului.html).
Dimpotrivă, pentru că idiotul lumii moderne este produs prin amputarea sufletului și modificarea minții sale, el are doar responsabilități publice: el are dreptul să conducă iresponsabil, eventual strivind oamenii pe trecerea de pietoni, pentru că are mașină electrică, care salvează planeta. Poate cere vaccinarea întregii populații cu seruri experimentale, care pot fi inutile sau chiar mortale, din datorie față de umanitate. Nici o moarte individuală nu contează și nu este relevantă cîtă vreme obiectivul este sănătatea universală. Iar dacă există un bine superior sănătății necondiționate, precum credința în progresul științific, atunci binele secundar al sănătății poate fi sacrificat la rîndul lui.
Ce vreau să spun este că dacă înțelegem idioțenia și imbecilitatea din perspectiva inteligenței, și nu a responsabilității, riscăm să înțelegem greșit, mai precis într-un mod irațional pentru că iresponsabil, nu doar idioțenia și imbecilitatea, dar și inteligența și rațiunea, devenind incapabili să vedem mutațiile apărute în lume și să le înțelegem natura. Nu mai înțelegem nimic, ceea ce înseamnă că a venit vremea să ne cumpărăm o mașină electrică.
De fapt,
posibilitatea producerii acestor mutații a apărut odată ce inteligența și
rațiunea au fost desprinse de ordinea morală
clasică, care presupunea nu doar o corespondență între gîndire, limbă și realitate (sau ființă), ci și corespondența lor cu binele și adevărul. Această desprindere a dus la autonomizarea și specializarea inteligenței, transformată în facultatea principală a gîndirii și, ulterior, la apariția unei clase deresponsabilizate de experți, specialiști și savanți, aflați deasupra binelui și chiar și adevărului (cum se-ntîmplă în tot mai numeroasele cazuri de fraudare a concluziilor sau premiselor cercetării pentru a satisface interesele sponsorilor), care confirmă iresponsabilitatea nespecialiștilor aflați dincolo de posibilitatea de a înțelege și verifica adevărul și legitimitatea declarațiilor specialiștilor.
Un act imoral amenința ordinea ființei în fiecare cultură din întreaga lume clasică, din Grecia pînă în China și de la popoarele din sud pînă la cele nordice. De aceea, el nu putea fi reparat doar prin actul de justiție reprezentat de pedepsirea vinovatului, ci uneori era necesar și actul sacrificial al unui nevinovat. Această convingere presupunea însă existența unui suflet și, prin urmare, destinul lui în veșnicie. În epoca actuală, însă, existența sufletului a fost redusă în cel mai bun caz la un mit. Prin urmare, vechea gîndire morală întemeiată pe grija pentru sufletul propriu și care angaja sensul premodern al idiotului, s-a transformat în grija pentru abstracțiuni, pentru realitățile generice suficient de mari pentru a putea înlocui satisfăcător noțiunea de suflet.
Idiotul ca produs al diverselor tipuri de ideologii și inginerii sociale contemporane este eliberat de grija pentru sine, pentru familia sa și pentru locul lui: camera și locuința lui sunt un dezastru, dar el este obsedat de aspectul parcurilor publice și de problemele urbanismului actual. Cît despre familie, fie nu are vreuna, fie este vorba despre o formă bizară de asociere între indivizi care împărtășesc teama pentru destinul urșilor polari și pentru integritatea copiilor care au neșansa de a se naște în familiile tradiționale ale idioților pe stil vechi. Viața lui este un dezastru în plan profesional sau personal, dar acesta este prețul, sacrificiul necesar purificării lumii în vederea înnoirii ei. Tefelistul corespunde perfect portretului: el este liber prin eliberarea de responsabilitatea față de sine, iar această stare de libertate îi determină și frumusețea, și tinerețea. Precum Mihail Șora, tefelistul rămîne tînăr și frumos (doar) atît vreme cît își refuză exigențele responsabilității personale în numele asumării celei publice, colective, planetare.
Sigur că iresponsabilitatea duce nu doar la o tragică limitare a capacității morale, vizibilă mai ales în cinismul și ipocrizia segmentului progresist, ci și la o drastică limitare a inteligenței, adică a capacității de percepere a realității, care poate fi negată de fiecare dată cînd se dovedește inconfortabilă. Astfel, noul idiot este idiocrat, adică este în mod necesar autoritarist și un susținător al unei ordini totalitare, definită tocmai prin refuzul realității și rescrierea ei. Devenită majoritară sau cel puțin dominantă în spațiul public prin impactul social asigurat de pozițiile ocupate și printr-o bună stăpînire a tehnicilor discursului public, noua clasă de idioți își va alege reprezentanții politici care promit să-i satisfacă intenția transformării în proiecte guvernamentale a principiilor pe care se întemeiază noua ordine a idioțeniei globale. „România educată” este unul dintre principalele astfel de proiecte.
Mi se pare semnificativ că etimologia cuvîntului „imbecil” se referă în același timp la o slăbiciune fizică (în timp ce slăbiciunea minții este cuprinsă în înțelegerea originară a termenului doar ca sens secundar), dar și la refuzul de a folosi un sprijin necesar în condițiile acestei slăbiciuni. Lingviști englezi mai vechi (ai Century Dictionary) sau din zilele noastre (precum olandezul Michiel de Vaan) care au acordat atenție termenului resping ca lipsită de sens descrierea imbecilului ca un om neputincios care merge fără a se sprijini, fără ajutorul unui baston (https://www.etymonline.com/word/imbecile). Dar tocmai asta ar face un imbecil, adică un om a cărui slăbiciune fizică i-ar recomanda sau chiar impune utilizarea unu baston pentru mers! Aceeași situație îl caracterizează și pe idiot, care se află însă într-o situație mai gravă decît imbecilul: nu doar că refuză să se folosească de un baston în ciuda faptului că se poate prăbuși oricînd, dar își propune să folosească niște ghete cu role inteligente, eventual neuro-conectate, cu care să poată merge ca și cum ar zbura. Există însă și în idioțenie o evoluție. Astfel, idiotul poate renunța complet la mișcare, mulțumindu-se cu iluzia ei: sensul de „cutia idiotului” atribuit televizorului apare în 1959 (https://www.etymonline.com/word/idiot).
Prin urmare, mutația pe care o putem recunoaște în orice moment în jurul nostru a fost realizată printr-o formă de inginerie care după ce i-a eliminat individului recunoașterea slăbiciunii, conștiința limitelor și credința în suflet, i-a înlocuit vechiul sprijin al tradiției religioase și al gîndirii morale care-i orientau gîndirea și îi mobilizau și fortificau voința cu ajutorul virtuților cardinale cu idealuri impersonale, abstracte, care-l înstrăinează de natura umană, ținîndu-l departe atît de sine, cît și de toți ceilalți oameni. Pentru că omul nu poate trăi fără credință, credința i-a fost transformată, supusă mutației, astfel încît să îl ajute să creadă că statul pe loc înseamnă moarte, că nu există decît un singur fel de loc, și anume, locul de veci, că mișcarea lipsită de sens și de direcție este viață, că viața înseamnă evoluție și, mai ales, că realitatea este o iluzie, iar iluzia adevărata realitate.