Hristos nu ne desparte de lume și de cei mai apropiați ai noștri (Matei 19, 29) pentru a ne uni cu neamul. Neamul face parte tot din lume, este tot o realitate căzută, care poate fi restaurată doar ca neam al lui Dumnezeu: în Hristos nu mai există „elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber” (Coloseni 11).
Neamul creștin este neamul creștinilor, Noul Israel, neamul lui Dumnezeu și putem vorbi despre neamuri creștine doar în măsura în care fac parte din acest neam al creștinilor. Neamurile sunt chemate la mîntuire prin neamul lui Dumnezeu. Întrucît poporul evreu a refuzat să fie instrument al mîntuirii tuturor neamurilor, opunîndu-se mîntuirii universale pe care a redus-o la un dar care îi este rezervat numai lui, Dumnezeu și-a reînnoit chemarea trimițîndu-l pe Fiul către orice om dispus să-L primească. Cei care l-au primit pe Hristos au format Noul Israel, oameni cu o identitate cerească, care nu sunt din lume deși sunt în lume, (Ioan cap. 17).
A deduce din trecutul creștin sau din simpla existență a unei biserici naționale existența permanentă a unui neam creștin, care nu și-ar putea pierde caracterul și identitatea creștină indiferent de necredința în care zace este o gravă eroare, pentru că îi refuză practic neamului respectiv mîntuirea. Nu doar pentru că această perspectivă duce la idolatrie, deci la înstrăinarea de Dumnezeu, ci și pentru că-l face pe acest neam incapabil să-și recunoască înstrăinarea, împiedicîndu-l astfel se întoarcă la Dumnezeu prin pocăință. Aici duce orice interpretare teologică a neamului care scoate neamul din ordinea istoriei pentru a-l proiecta în ordinea desăvîrșită a veșniciei și din acest motiv susținătorii acestei teologii deviante, antihristică în esență, insistă asupra caracterului supraistoric al neamului, care din realitate istorică care aspiră la mîntuire este transformat în realitate teologică mîntuitoare.
Să ai încredere că Dumnezeu așteaptă convertirea oamenilor și a neamurilor este cu totul diferit de încrederea în mîntuirea neamului. Îndemnul la „credință absolută și infinită în poporul român” propus de dl Dan Puric (https://www.youtube.com/watch?v=H2dgntpXM1Q) este posibil doar în măsura în care neamul este o realitate absolută și infinită, care există incoruptibil într-o ordine spirituală, superioară istoriei. Naționalistul mistic ortodox nu are o simplă cetățenie cerească, precum orice creștin, ci dobîndește cetățenia cerească odată cu apartenența etnică. Această viziune nu-ți permite să fii creștin ortodox decît în măsura în care ești naționalist mistic: nu poți să crezi în Dumnezeu decît în măsura în care crezi în România și în poporul român, care, ca obiecte pure ale credinței, sunt suprafirești, nevăzute și trăite doar prin puterile cunoscătoare ale sufletului credincios: iubirea, credința și nădejdea. Totodată, nu poți fi român dacă nu ești și ortodox, dacă nu ai dubla dreaptă credință în Dumnezeu și în neam. Este aceeași credință pentru că este același absolut.
Această integrare în absolut a neamului presupune existența unor români absoluți, de unde și absolutizarea lui Eminescu, acțiune care duce la aceeași degenerare a culturii naționale urmărită de perversiunea opusă a neutralizării ei sub pretextul demitologizării. În felul acesta, cei care pretind că se opun proiectului de dislocare a omului prin anularea identității lui naționale servesc de fapt acestui proiect atunci cînd inventează o identitate supranațională. Omuleții patibulari inventați de Patapievici cu aproape treizeci de ani în urmă au provocat exact reacția adversă așteptată, făcîndu-i pe români să-și iasă din fire, dîndu-se peste cap de trei ori pentru a se transforma în români absoluți.
Dar Eminescu se împotrivea și unora, și altora atunci cînd vorbea despre naționalitatea în limitele adevărului:
„Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după cât ştim noi naţionalitatea în marginele adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.” (http://www.mihai-eminescu.ro/din-sedintele-societatii-romania-juna-nationalii-si-cosmopolitii-de-mihai-eminescu/).
Pentru Eminescu, adevărul era criteriul națiunii, nu națiunea criteriul adevărului (vezi https://www.contemporanul.ro/polemice/razboi-si-scoala.html). Dumnezeu a creat neamul omenesc, nu neamul etnic și nici neamul civic, și l-a salvat prin neamul creștin, nu prin neamul evreiesc, german, american sau român. Dacă există un sentiment românesc al ființei nu înseamnă că există o modalitate românească de mîntuire. Specificitatea sufletească a fiecărui neam creștin ține într-adevăr de o ereditate spirituală, dar aceasta nu este mîntuitoare. Mîntuitoare este descendența din Noul Adam, nu din Românul Absolut, iar mîntuirea ne-o pierdem pentru că ne îndepărtăm de Dumnezeu și de neamul sfinților Lui, nu de neamul românesc. De fapt, idolatrizarea neamului nu duce doar la înstrăinarea de Dumnezeu, ci și de neamul care a rămas „în limitele adevărului”, în timp ce amenință să smintească neamul care încă mai rezistă dislocărilor pozitive și negative. Libertatea politică, independența și unitatea națională sunt idealuri nobile, dar nu sunt sfinte. Dacă neamul este sfînt, atunci toți membrii lui se nasc sfinți. Sau cel puțin îngerași.
Prin această interpretare, idealul național nu cîștigă nimic, însă noțiunea de sfințenie nu are decît de pierdut de fiecare dată cînd este redusă la funcția de epitet atașat oricărei alte ordini în afara celei dumnezeiești. Întîlnim o astfel de interpretare chiar pe site-ul administrației prezidențiale, unde mesajul imnului național este convertit într-un ritual șamanic:
„Invocarea destinului naţional este culmea cea mai înaltă pe care un popor o poate atinge în zborul său către divinitate.
Dansul în cerc (hora) este el însuşi un vechi ritual, simbolizând comunitatea spirituală, egalitatea şi dorinţa românilor de a trăi laolaltă.” (https://www.presidency.ro/ro/presedinte/romania/imnul-romaniei).
Chiar dacă există elemente în textul imnului care favorizează o astfel de perspectivă („Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,/ Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt./ Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost'pământ!”), sfințenia aceasta este efectul purității revoluționare în general și a momentului 1848 în particular și nu are nici o legătură cu „zborul poporului spre divinitate” decît în măsura în care divinitatea este totuna cu progresul, identificare care nu putea să-i scape inspiratului tîlcuitor:
„Mesajul imnului „Deșteaptă-te, române!" este în același timp social și național; social, deoarece impune o permanentă stare de vigilență pentru a asigura tranziția către o lume nouă; național, deoarece alătură această deșteptare tradiției istorice.” (https://www.presidency.ro/ro/presedinte/romania/imnul-romaniei).
Scopul „preafînt” al „oastei” este libertatea politică națională, nu cea existențială personală. Totodată, nu doar oastea, ci toți românii sunt la fel de creștini ca ea în măsura în care împărtășesc acest nobil ideal. Consecința este că românii care nu-l împărtășesc se pierd și devin din popor o populație, dar nu pentru că se înstrăinează de Dumnezeu, ci pentru că se înstrăinează de neamul cel sfînt, de „comunitatea spirituală”, de neamul îndumnezeit nu prin biruirea lumii în Hristos, ci prin desprinderea lui de istorie.
Conștiința națională în limitele adevărului a fost pulverizată în România odată cu redefinirea adevărului din perioada post-comunistă. Prin cultivarea compensatorie a stimei de sine, a conștiinței sinelui absolut, a unei țări ca afară sau a unei țări desăvîrșite ca soarele sfînt de pe cer, ca grădina Maicii Domnului, vocația noastră personală și destinul nostru național au fost eliminate din istorie.