Pagini

Oameni și Locuri

marți, 2 ianuarie 2024

Lucrarea omului (III)

 

(Pentru primele două părți, vezi la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/lucrarea-omului.html și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/lucrarea-omului-ii.html).  

 

Pentru tot mai mulți oameni, scopul vieții constă în relaxarea într-o ambianță naturală pitorească desăvîrșită de prezența unui ciubăr cu hidromasaj de care se poate profita de unul singur ori în compania cuiva care ar putea fi, dar nu neapărat, propria soție/soț. Presupun că pînă și un mistreț ar considera o astfel de viață nedemnă, oricît de mult ar aprecia bălăceala solo ori la comun.

Dar dacă lucrarea omului ar consta în sfințirea locului, adică în sfințirea lumii, ciubărul reprezintă împlinirea singurului vis care i-a mai rămas. Pentru că lucrarea care îi este proprie omului i-a fost refuzată odată cu adevărul despre lume și despre sine. Omului contemporan îi este refuzată această lucrare pe de o parte prin înstrăinarea lui de locul propriu, iar pe de alta prin împiedicarea conștientizării vocației sale preoțești. În ciuda faptului că definiția creștină a omului este cea de preot al creației [1], această vocație îi este refuzată în ortodoxia românească chiar de cler, care-și rezervă această vocație în timp ce o corupe interpretînd-o ca formă de putere. În felul acesta, clerul ortodox desființează înțelegerea naturii Bisericii ca trup comun al lui Hristos în care fiecare își are slujirea, lucrarea proprie, falsificînd totodată și înțelegerea naturii omului. Biserica nu mai este lucrătoare într-o lucrare comună, ci reprezintă domeniul exclusiv al lucrării sfințitoare a clerului, desființînd practic darul preoției universale primit de fiecare credincios prin botez. Cele ale Domnului dintru ale Domnului nu mai sunt aduse de întregul trup al Domnului, deci de Hristos însuși prin noi și de noi în Hristos, ci doar de casta sacerdotală, care în felul acesta împiedică și lucrarea Bisericii în lume exact în timp ce deplînge fariseic dispariția unei liturghii după liturghie atunci cînd nu încurajează celebrarea unei liturghii civice.

Lumea împiedică lucrarea omului sustrăgîndu-i locul sau înstrăinîndu-l față de loc. Ierarhia bisericească o împiedică sustrăgîndu-i timpul, înlocuind timpul liturgic, care sfințește timpul fizic, cu un timp sacru, separat de timpul fizic și de cel istoric. Astfel, deși este chemat să sfințească locul și timpul, orientînd lumea spre împărăția lui Hristos și timpul spre venirea Domnului, trăind în istorie vremea Domnului, credinciosul este încremenit în rolul de spectator al unei ordini a cărei puritate depinde de izolarea ei de loc și de timp. Întrucît lucrarea lui personală este astfel împiedicată, omul nu poate evita să lucreze în mod antipersonal (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/09/despre-anti-om-si-anti-realitate.html, vezi și la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/ortodoxia-antipersonala.html), aruncîndu-se cu ochii închiși, dar cu Dumnezeu înainte în bula dotată eventual cu un ciubăr.

 

Notă:

 

[1] După cum ne subliniază părintele Schmemann, înțelegerea lucrării esențiale a omului depinde de înțelegerea naturii lui: „Toate calitățile raționale, spirituale și de alt fel ale omului, care-1 disting de celelalte creaturi, își au centrul și realizarea finală in această capacitate de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a înțelege, așa-zicând, sensul setei și foamei care constituie viața lui. «Homo sapiens», «homo faber»..., dar, mai întâi de toate, «homo adorans». Prima definiție a omului, cea de bază, este că el este preotul. El stă în centrul lumii și o unifică prin actul său de binecuvântare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Și umplând lumea cu această Euharistie, el transformă viața sa, cea pe care o primește de la lume, în viață în Dumnezeu, în comuniune cu El.” (Pr. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, EIBMBOR, 2001, p. 13)