Deși mentalitatea generală este una evoluționistă inclusiv printre creștini, nu toată lumea este încîntată de ultimele rezultate ale evoluției confirmate de testele Pisa și nimeni nu este dispus să aprecieze răspîndirea tot mai largă a unei categorii de indivizi incapabili să comunice, să înțeleagă și să crească în afara celor care fac parte din această categorie. Și totuși, acești indivizi reprezintă în termeni evoluționiști o reușită, deci un progres. S-au adaptat la un mediu inuman mai rapid decît indivizii blocați de reziduuri precum conștiință, credință, demnitate, iar acum prosperă, contribuind la degradarea mediului uman oriunde acesta încă mai rezistă. Procentul în creștere de analfabeți funcțional confirmă astfel proiectul unei educații evoluționiste întemeiată pe mutația genetică a culturii și pe selecția artificială a noilor valori. Două sute de ani de înțelegere greșită a naturii umane a reușit să producă o nouă specie umană. Dar este important de subliniat că această performanță a fost posibilă doar în urma alterării mediului cultural al omului, mai precis prin distrugerea lumii și înlocuirea ei cu un mediu neutru. Acest fapt ar trebui să pună în discuție rolul întîmplării în evoluția vieții, lucru pe care evoluționiștii nu sunt dispuși să-l admită pentru că astfel ar trebui să pună în discuție întreaga teorie a evoluției. Dacă evoluția este inteligentă, este pentru că a avut un mediu inteligent care a favorizat dezvoltarea inteligenței și invers. Întrebarea este cine și de ce ar crea condițiile creșterii, respectiv descreșterii ființei umane?
Cu toate că Edward O. Wilson, unul dintre darwiniștii militanți contemporani (publicat masiv în România de editura Humanitas, https://humanitas.ro/autori/edward-o-wilson), declara dogmatic că „viața s-a diversificat pe Pămînt în mod autonom, fără nici un fel de îndrumare externă”, diversitatea formelor de viață, atît a speciilor, cît și a indivizilor nu este neapărat un argument pentru evoluție și mi se pare că nu reprezintă neapărat un argument nici în favoarea adaptării ca mecanism evolutiv. Ca cercetător care a înțeles comportamentul uman pe baza studierii comportamentului insectelor sociale, din care a extras un model universal de comportament social (https://www.nytimes.com/1998/05/12/science/scientist-work-edward-o-wilson-ants-ethics-biologist-dreams-unity-knowledge.html?sec=&spon=), m-aș fi așteptat ca Wilson să fi ajuns mai degrabă la concluzii legate de uniformitatea și omogenitatea indivizilor și a speciilor:
„Impactul teoriei evoluției prin selecție naturală, devenită astăzi foarte sofisticată (și adesea denumită Sinteza Modernă), a fost profund. În măsura în care poate fi susținută, iar dovezile de pînă în prezent au făcut acest lucru în mod convingător, trebuie să concluzionăm că viața s-a diversificat pe Pămînt în mod autonom, fără nici un fel de îndrumare externă. Evoluția într-o lume darwiniană pură nu are nici un sens sau scop: forța motrice exclusivă este determinată de mutațiile aleatorii decise prin selecție naturală de la o generație la alta.
[…] Revoluția începută de Nicolaus Copernic în astronomie în 1543 a demonstrat că Pămîntul nu este centrul universului și nici măcar în centrul sistemului solar. Revoluția începută de Darwin a fost și mai umilitoare: a arătat că omul nu este centrul creației și nici scopul ei. Cu toate acestea, eliberîndu-ne mințile din dependența noastră de falsa condiție de semizei, chiar și cu prețul umilinței, Darwin ne-a îndreptat atenția către puterea uluitoare a procesului natural de creație și măreția produselor sale.” (E. O. Wilson, „Intelligent Evolution. The consequences of Charles Darwin's «one long argument»”, https://www.harvardmagazine.com/2005/11/intelligent-evolution-html).
De fapt, măreția viziunii darwiniste își demonstrează de-abia acum rezultatul, prin dezastrul produs de un om lipsit de liber arbitru și de conștiință, adaptat la un mediu indiferent, lipsit de sens și de scop. O astfel de viziune l-ar elibera pe un savant ca Wilson de povara înțelegerii sinuciderii propriului tată și de accidentul care i-a afectat grav vederea în copilărie, după cum l-ar ajuta pe un fizician ca Stephen Hwaking să-și depășească mai ușor handicapul.
Acest nou mediu este constituit de lumea lui „acum”. Modernitatea nu este întemeiată simplu pe importanța lui „acum”, ci pe faptul că ceea ce este nu poate fi decît acum. Modernitatea permite astfel realizarea prezenței doar într-un mod discontinuu, prin sesizarea și valorificarea ocaziilor oferite de un mediu tot mai străin prin chiar sărăcia lui tot mai pronunțată.
Omul care se așeza în lumea premodernă întîlnea o diversitate care nu era determinată de ambalaj, ci de un conținut valoros în primul rînd prin sensul lui, dincolo de funcția și de locul ocupat în această lume. Tot ce întîlnești într-o lume te îndatorează ca om. Tot ce întîlnești într-un mediu te eliberează de datoria ta ca om. În ordinea modernă, așezarea este înlocuită de adaptare; lumea dispare odată cu locul și cu timpul omului, fiind înlocuită de mediu. Iar odată cu lumea, dispare și omul.