Îi vedem pe oameni atrofiați sufletește și mintal și considerăm că acesta este scopul pentru care au fost tratați de noile instituții de producere a omului nou. Însă intervenția spirituală prin care se realizează această atrofiere nu urmărește transformarea omului prin uciderea sufletului său. În ciuda aparențelor, nu putem spune niciodată „operația a reușit, sufletul a murit”. Sufletul este imposibil de ucis și rămîne viu chiar dacă ajunge legat pe vecie de legăturile morții. Anestezierea sufletului este necesară introducerii unui nou duh și a unui nou cuget în om prin noua spiritualitate impersonală oferită în egală măsură de noua știință, de noua educație și mai ales de noul creștinism care-i ajută pe oameni să evite „capcana adevărului absolut”, o sarcină asumată cu jertfelnicie de o profesoară ortodoxă de religie.