Cînd ne amintim de unii oameni, mai mult sau mai puțin apropiați, îi vedem întotdeauna în lumină, într-o lumină suprapusă, restauratoare. Este această lumină cea care îi păstrează în amintirea noastră? Este memoria selectivă, păstrînd doar lucrurile cu lumină în ele sau este luminoasă, proiectînd raza luminii peste trecutul nostru? Poate că memoria se stinge cînd își pierde lumina sau, la fel de bine, poate că este inundată de lumină încît nu-și mai amintește nimic, dar vede totul.
Poate că trecutul ne bîntuie nu pentru că l-am împiedica noi să intre în lumina noastră, ci pentru a ne chema în lumina în care ne vede, în lumina în care își amintește de noi și care nu este nici a lui, nici a noastră, nici a nimănui.