Am aflat recent că un părinte consideră anormal ca elevii să citească în vacanță „în loc să se relaxeze” (https://educatieprinlectura.ro/vocea-parintelui/2211-e-normal-sa-primeasca-la-clasa-a-v-a-o-lista-lunga-de-lecturi-suplimentare-si-sa-ne-batem-capul-noi-acasa-cu-ele ). Părintele se identifică ca „mamă”, o recunoaștere deosebit de curajoasă avînd în vedere că vine din partea unui părinte modern, pentru care realitatea este mult mai simplă (iar prin simplu, modernul înțelege accesibil prin tehnologie) decît în trecut.
Ar fi greșit însă dacă am deduce din comentariile critice trimise de cei mai mulți cititori (https://www.facebook.com/educatiesilectura/posts/pfbid0WS7hGktWPWP73AezFmU2CkmBkDVK5Ay5RsNDZw3srCAiQyuPR2TdKGo3aoU2K91hl) că părinții favorabili lecturii în general, inclusiv și poate mai ales în perioada vacanțelor, ar reprezenta majoritatea. De fapt, majoritatea este de partea acestei mame, dar nu a intervenit pentru că nu citește și, foarte probabil, nici nu mai este capabilă să scrie cu litere, ci doar cu emoticoane. Majoritatea este la fel de modernă ca această mamă și copilul ei, căruia „nu-i place să citească, preferând de mic mijloacele electronice. Noi avem o gândire modernă și nu suntem de acord să-l forțăm să citească dacă lui nu-i place”. Aș fi înțeles dacă doamna respectivă ar fi avut obiecții față de anumite titluri, care sunt recomandate de multe profesoare de limba română sau de limbi străine în vederea ideologizării elevilor încă din ciclul primar. Însă obiecția principală este față de citit, nu față de lista propriu-zisă și nici măcar față de cititul în vacanță. Cititul în vacanță este o prostie pentru că cititul este în sine o prostie în vremurile moderne.
Dar cititul nu este relaxare după cum nu este nici opus relaxării, cum crede majoritatea părinților moderni. După cum
o spune titlul unei cărți apărută recent, „cultura nu e niciodată neutră”, ceea
ce înseamnă că, în măsura în care cititul înseamnă relaxare, atunci relaxarea nu este niciodată neutră. Există, prin urmare, cel puțin două feluri
de relaxare și nici una nu este neutră. Nici măcar forma de absență dezumanizată presupusă de relaxarea modernului nu este neutră: este implicată cu totul în desființarea prezenței. Oricît de important ar fi să citim, este încă și mai important ce
anume citim. În măsura în care relaxarea modernă tinde să devină obligatorie, cititul poate deveni forma principală de rezistență față de această presiune generală care descurajează cititul inclusiv prin gălăgia permanentă. Întrucît corpul
didactic este format în majoritate din oameni moderni, puținii părinți care nu
au fost încă afectați de viziunea modernă ar trebui să fie deosebit de prudenți
în legătură cu orice recomandare venită din partea profesorilor în general și
în special din partea celor de română, care ar putea urmări, poate cu bune intenții, neutralizarea cititului prin transformarea lui într-o activitate distractivă, într-o formă de relaxare.
Chiar dacă nu sunt primul, evoluția lucrurilor îmi dă motive să cred că tind să fac parte dintre ultimii oameni care subliniază importanța lecturii în formarea unei receptivități omenești a realității. Vreau să spun că lectura unor cărți omenești, adică pre-moderne, este indispensabilă pentru formarea și dezvoltarea unei capacități strict omenești de întîlnire și cuprindere a realității. În opoziție cu lectura, mijloacele electronice, numite inteligente doar printr-un abuz al modernității cauzat de coruperea cunoașterii și a facultăților cunoașterii, oferă o formă lipsită de efort de participare la realitate. Pentru că oferă o realitate aparent prezentă, care nu mai solicită și prezența noastră, ea pare preferabilă contactului personal, non-electronic, cu realitatea, care solicită ca o condiție prealabilă a întîlnirii cu ea propria noastră prezență. „Cunoașterea” electronică ne permite să fim relaxați în timpul cunoașterii, camuflînd însă în această relaxare absența noastră și ratarea efectivă a unei cunoașteri reale a realității.
Modernul are nevoie de relaxare tocmai pentru că nu ajunge nicăieri și nu poate ajunge nicăieri pentru că își refuză cunoașterea, care este a locului sau, cum se spunea în metafizica tradițională, a esenței. Pretenția modernului că se poate relaxa este prin urmare ridicolă. Nu te poți odihni în afara unui loc și nu poți fi într-un loc, nu ai un loc și nu ești într-un loc decît în măsura în care l-ai recunoscut, l-ai descoperit ca loc prin cunoașterea veritabilă.
Literatura ne pregătește pentru o asemenea cunoaștere, ne trezește nevoia pentru cunoașterea adevărată. Ca mai toți băieții între 10 și 15 ani din perioada comunistă, citeam cu mare plăcere cărțile lui Karl May. Îmi plăceau în mod deosebit descrierile locurilor și mă înfioram cînd urmăream din trecătorile înalte firul rîurilor din văile adînci, eram atent la foșnetul ierburilor din prerie, care putea înăbuși sunetul pașilor cailor și înaintam prevăzător de-a lungul potecilor din pădurile nesfîrșite. Amintindu-mi acum de acele momente de grație oferite de lectura unor cărțulii considerate astăzi de mult depășite, nu pot să nu le fiu recunoscător unor astfel de autori precum Karl May, Jack London, James Fenimore Cooper care mi-au descoperit poate cei dintîi puterea și misterul locului (mai tîrziu l-am descoperit și pe John Muir și l-am înțeles mai bine pe Grey Owl). Datorită lor am văzut nu doar locuri pe care nu le-am văzut și nu le voi vedea niciodată, ci și cîteva locuri pe care am ajuns să le cunosc, dar pe care le-aș fi ratat cu siguranță dacă aveam neșansa să le „accesez” doar cu mijloacele unei educații moderne.
Nu te poți bucura și odihni cu adevărat dacă nu ești pregătit pentru asta. Nu există odihnă (vezi legătura dintre odihnă, răgaz și școală la Josef Pieper, Răgaz și cult, Galaxia Gutenberg, 2016) în afara prezenței și nu există prezență în afara locului. Pentru modern, relaxarea înseamnă absență și abandonare a locului. Dar chiar și în cazul în care ar citi un text din cadrul literaturi prezenței, modernul o citește fie modern, adică în sensul afirmării sinelui, fie postmodern, în sensul redefinirii și reconstrucției sinelui.
Indiferent că o face prin lectura deformatoare sau prin suprimarea totală a lecturii, educația modernă împiedică elevul să ajungă la odihnă, adică să dezvolte capacitatea de a cunoaște. Simpla constatare a acestui fapt nu are însă nimic polemic în ea. Polemica este inutilă deja, de vreme ce tulburarea de tip modern a atins un stadiu în care nici un argument nu mai poate avea vreun efect. Cititul ca formă de pregătire și cultivare a prezenței este pentru o civilizație dedicată absenței o agresiune, fiind acceptat exclusiv în mod subversiv, ca mijloc de subminare și eliminare a prezenței.
Modernul merge peste tot, dar nu ajunge nicăieri pentru că se teme în primul rînd să ajungă într-un loc. Locul este o realitate premodernă din simplul motiv că este real. Premodernul ajunge însă cu ușurință în orice loc. Nu are nevoie decît de o carte scrisă de un premodern și de pasaje precum cel următor:
„Acolo unde se ating regiunile Texas, Arizona și New Mexico, așadar în ținutul străbătut de afluenții lui Rio Grande del Norte, se înalță munții Sierrei și Los Organos, Rianca și Guadelupa, alcătuind un vălmășag cu înălțimi sălbatice, răspândite fără noimă. Munții aceștia seamănă uneori cu niște cetăți de piatră, uriașe, despuiate, alteori cu fantastice bastioane învăluite în codri seculari, străbătute ici-colo de trecători abrupte sau despărțite de văiugi ușor înclinate. Coloșii par să stea de când lumea într-o superbă și deplină izolare. Și totuși vântul aduce polen și semințe până sus, pe coamele și piscurile lor, asigurând dezvoltarea vegetației. Ursul negru și cel cenușiu se cațără pe stânci și coboară de cealaltă parte, în împărăția singurătății, iar turmele de bizoni, numărând mii de capete, trec și ele prin câte o strungă în migrațiunile lor de toamnă și de primăvară. Apar aici chiar și oameni, fie albi, fie arămii, sălbatici ca însăși natura acestor locuri. Când aceștia se retrag și dispar, nimeni nu știe ce vor fi făcut acolo, căci uriașii de piatră nu vorbesc, pădurile tac și nu s-a găsit încă omul care să înțeleagă graiul animalelor.
Aici, pe culmi, urcă vânătorul temerar, bizuindu-se doar pe sine și pe arma lui; aici se refugiază insul care fuge de civilizație; aici se adăpostește indianul care a declarat război întregii lumi, fiindcă lumea toată îi vrea pieirea. Aici răsare din rămuriș ba căciula de blană a vreunui vânător, ba sombreroul cu boruri largi al vreunui mexican, ba chica împletită a indianului.
Ce caută acești oameni, ce-i mână tocmai pe înălțimile acestea izolate? Nu există decât un singur răspuns: vrăjmășia față de om sau animal, lupta pentru o existență care nu merită totdeauna osteneala unei asemenea lupte.
Jos, la șes, terenurile de vânătoare și pământurile apașilor se învecinează cu cele ale comanșilor; pe aici, la graniță, se consumă fapte eroice neconsemnate în nici o istorie. Bătăliile dintre aceste puternice seminții împing uneori câte o ceată izolată sau risipită până sus, în munți, unde la fiece pas oamenii au de luptat cu moartea, cu forțele naturii ce par de neînvins.
Rio Pecos izvorăște din Sierra Jumanez, coboară spre sud-est și cotește apoi către Sierra Blanca, drept spre sud. Nu departe de ieșirea sa din munți, fluviul face un arc mare spre vest, mărginit pe ambele părți de înălțimi, între albia fluviului și acest lanț muntos care străjuiește amândouă malurile, ici și colo răsare câte o mică prerie, când foarte îngustă, când mai largă, acoperită cu ierburi bogate și pierzându-se în codrii străvechi ce coboară până la poalele munților.”
(Karl May, Winnetou, vol. 3, „Testamentul”, capitolul 3, editura Dexon Office, București, 2018, p. 71-72.)